Inima mea a încetat să mai bată

Nu pot să accept că l-am pierdut pe Diego

Plâng. De când am aflat, de când am văzut acel titlu în Olé, „Murió Diego Armando Maradona”, nu pot să mă opresc. Vreau și nu pot. Lacrimile curg. Soția mea și fetița noastră au venit să mă îmbrățișeze, să mă liniștească, dar eu sunt în lumea mea, cu sufletul rupt, cu inima încetând parcă să mai bată. Fotbalul de care m-am îndrăgostit s-a stins odată cu Diego.

Scriu și plâng. Îl văd în mii de imagini care mi se derulează fără oprire prin fața ochilor. Îl văd jonglând, sărutând mingea, mângâind-o, cum se întâmpla înaintea fiecărui meci, când se încălzea cu șireturile desfăcute la ghete, îl văd în acea cursă fenomenală de la mijlocul terenului împotriva Angliei, el singur împotriva tuturor insularilor în „sferturile” Mondialului, îl văd și în zbor, deasupra lui Shilton, plutind spre „Mâna lui Dumnezeu”, îl văd purtat pe brațe pe „Azteca”. Zeul fotbalului. Zeul Argentinei. Zeul lumii.

Îi văd toate golurile de la națională, de la Napoli, dar văd și acele clipe magice, cu el alergând pe un teren plin de noroi, la Acerra, o localitate săracă la 15 kilometri de capitala Campaniei, într-un meci caritabil, pentru a strânge bani și a ajuta un copil grav bolnav de care nimănui nu-i păsa. S-a certat cu președintele Ferlaino, care îi interzisese să joace acolo. A plătit el cele 12 milioane de lire italiene, cât era clauza asigurării pentru accidentări. Și datorită lui, acel copil a fost operat și a supraviețuit.

Pe 30 octombrie, când a împlinit 60 de ani, am scris despre el și fiecare părticică din mine vibra la fiecare cuvânt. Apoi, câteva zile mai târziu, a fost internat de urgență și operat pe creier. De atunci, mă rugam în gând să fie bine. Nu puteam accepta să-l pierd pe Diego. Se ridicase la cer Johan. Te rog, Doamne! Nu și Diego.

Scriu și plâng. E târziu. S-a făcut noapte. L-am pierdut pe Diego.