„Scăriţele” Messianice şi plăcerea jocului nu se dopează

Cînd mă bucur mai mult de Messi, de această splendoare în iarbă nemaivăzută nici la Maradona, mereu, dar mereu, apare cineva, chiar şi prieteni, care să-mi fure acest strop de fericire.

Şi să-mi vorbească de doping, de cipuri, de motoraşe. De orice anabolizant nou descoperit de vreun Fuentes într-un laborator secret din Barcelona ce îi dă aripi argentinianului. Făcîndu-l să zboare. Transformîndu-l în „Dumnezeul fotbalului”, cum îl numeşte Gazzetta dello Sport fără să se ferească de cuvinte mari.

Accept că dopingul există în tot sportul dintr-o parte în alta a globului. N-aş putea nega evidenţa. Au fost prea multe cazuri şocante, nu doar Lance, stăpînul bicicletei cu turboreactor. Şi ştiu că „substanţele” îţi măresc viteza, de îţi fuge şi inima din loc, îţi cresc rezistenţa pentru trei maratoane consecutive, te recuperează mult, mult mai repede după meciuri sau accidentări.

Însă cum dopezi „scăriţa” lui Leo, cu dreptul, atenţie!, peste fabulosul domn Neuer? Ce Stanozolol să-i dai pentru a-l pune în fund pe Boateng în cea mai iute şi imposibil de detectat fentă din istorie? 90% dintre fundaşii lumii ar fi căzut ca un copac tăiat de la rădăcină la acea operă de artă! Dar la trei driblinguri pe un metru pătrat, ce faci cu EPO, cu transfuziile de sînge, cu orice alt steroid?

Talentul extrem, geniul, plăcerea jocului, bucuria nemăsurată de a mîngîia mingea, fericirea golului, sufletul de copil, candid şi naiv, oferit fanilor, toate aceste daruri divine nu pot fi dopate. Cu ele ne naştem. De fapt, doar unii se nasc cu ele. Foarte puţini. Norocoşii.