Copilul-Villa, copilul-City
Suarez, nici nu ştii, cît de ticălos eşti pentru copii! (scandare a galeriei „cormoranilor” juniori).
Copiii îi imită pe adulţi. Copiii reproduc la scara apartamentului erorile şi ororile celor mari. Jocurile lor sînt proiecţii ale vieţii celor care le-au dat […]
Suarez, nici nu ştii, cît de ticălos eşti pentru copii! (scandare a galeriei „cormoranilor” juniori).
Copiii îi imită pe adulţi. Copiii reproduc la scara apartamentului erorile şi ororile celor mari. Jocurile lor sînt proiecţii ale vieţii celor care le-au dat viaţă. Sînt prelungiri ale isprăvilor oamenilor mari. Iar oamenii mari se dovedesc nu o dată nişte neisprăviţi. Uruguayanul Suarez de la Liverpool este un astfel de adult. Suarez aparţine unei categorii suficient de răspîndite. Aceea a fotbaliştilor foarte buni cu minte de… Nu de copil, ar fi o greşeală să credem asta. Copiii nu premeditează, nu clocesc răzbunări, nu pun la cale războaie. Nu se nasc mitocani.
Suarez posedă o minte perversă, dar mai are şi buzunarul plin. Destui dintre cei cu buzunarul plin au inima goală. Este aici o ciudată relaţie biunivocă. Matematic determinat, răul pe care îl fac în jur aceşti cruciaţi ai golăniei se duce sută la sută direct în sufletul şi în mintea puştilor. Demonstraţia empirică şi foarte concludentă a făcut-o puştiul-mascotă al lui Aston Villa, care nu i-a întins mîna mascotei omoloage a celor de la Manchester City. Se întîmpla duminică după-amiază pe Villa Park. Se întîmplase mai întîi sîmbătă pe Old Trafford, atunci cînd Patrice Evra a fost lăsat cu mîna în aer şi cu ochii în soare de numitul Luis Suarez. Atacantul lui Liverpool se întorcea pe teren după o suspendare de 8 etape tocmai pentru remarce rasiste adresate lui Evra, timp în care se presupunea că îşi însuşise mesajul pedepsei. Mai mult, sud-americanul îi promisese managerului Kenny Dalglish, celebrului Dalglish, că va da mîna cu rivalul de la Man Utd., semn că şi-a înţeles greşeala.
Nu a înţeles nimic. Evra s-a revoltat şi a fost împiedicat să-şi facă dreptate cu aceeaşi mînă strînsă în pumn. Ochi pentru ochi, mînă pentru mînă, nici Patrice nu e uşă de biserică. Gestul lui Suarez s-a propagat cu viteza luminii (sau a întunericului?) Internetului şi la fix 24 de ore distanţă un copil era umilit de un alt copil. Atunci, în acel loc cu verdeaţă şi cu bani mulţi, tot ce ştiam noi despre inocenţa copilăriei s-a crăpat. Într-o fracţiune de secundă, cît a durat driblingul scurt al mascotei lui Villa. Otrava lucrase rapid. Copilul-Villa îl pedepsea pe copilul-City fiindcă aşa văzuse la nenea Suarez.
Nu trebuie să fii om de ştiinţă – britanic nici atît – ca să pricepi că după ploaia otrăvitoare de pe Teatrul Viselor au apărut mai mulţi copii-Villa şi au rămas mai puţini copii-City. Nu e sfîrşitul lumii, dar meciul cu Răul este mult mai greu decît aveam noi impresia.