Ecologic spre Olimp

Impresionistul Auguste Renoir mărturisea că nu s-ar fi apucat de pictat dacă nu ar fi existat sînii femeilor. Din fericire, nu se inventaseră silicoanele! Pe Mircea Sandu l-a împins spre fotbal mirajul golului şi al cîştigului aferent. Deci, tot un […]

Impresionistul Auguste Renoir mărturisea că nu s-ar fi apucat de pictat dacă nu ar fi existat sînii femeilor. Din fericire, nu se inventaseră silicoanele! Pe Mircea Sandu l-a împins spre fotbal mirajul golului şi al cîştigului aferent. Deci, tot un impresionist. Întreaga viaţă, Naşu a fost o întreprindere profitabilă. După retragere, oportunistul din faţa porţilor adverse şi-a transferat apetitul de gol în puncte marcate din posturi de conducere. Poziţie, notorietate, confort material. Nu radiografiem aici compromisurile şi greşelile omului din fruntea FRF. În viziunea majorităţii oamenilor noştri de fotbal nici nu contează.

Astăzi la Dusseldorf vom afla dacă un personaj influent pe plan local şi eternizat în funcţie prin alegeri democratice în linii mari îşi poate face loc printre adevăraţii deţinători ai puterii din fotbalul european. Ai puterii în sport. Un final fericit în tentativa lui Mircea Sandu de a prinde un loc în Comitetul Executiv UEFA ar fi o premieră absolută pentru fotbalul nostru şi ar desingulariza exemplul lui Alexandru Şiperco – fost membru în Comitetul Internaţional Olimpic 43 de ani!, mister absolut! -, ţintă neatinsă după dispariţia acestuia nici de Ion Ţiriac, nici de Nadia. Nepătrunse sînt căile olimpismului!

Cînd spunem CIO, FIFA, UEFA nu trebuie să ne gîndim cu candoare la nişte simple organizaţii ale sportului mondial. Sînt entităţi suprastatale care şi-au depăşit demult condiţia de simple instrumente organizatorice ale sporturilor olimpice sau ale fotbalului. La dimensiunea lor contribuie interesul mediatic şi tradiţia, iar munţii de bani pe care stau le oferă puteri comparabile cu acelea ale statelor dezvoltate. Jaques Rogge sau Sepp Blatter sînt oameni comparabili cu George Bush sau Tony Blair, minus butoanele nucleare. Guvernată de UEFA, Champions League a produs 5 miliarde de euro din ’92 încoace.

Aceasta este adevărata miză a candidaturii lui Mircea Sandu. Un loc printre zeii europeni, dar foarte pămînteni ai fotbalului. Pentru că spaniolul Villar, turcul Erzik, maltezul Mifsud sau elveţianul Giangiorgio Spiess nu au ajuns acolo prin calităţi manageriale ieşite din comun sau charismă, ci prin alianţe inteligent cultivate. Respiră interese, se hrănesc cu ţinte prozaice. Că indirect îşi ajută cumva ţara de provenienţă, se subînţelege.

Nu-i exclus ca Naşu în varianta ecologică să fie mai atractiv electorilor decît la prima tentativă. Din cei 13 candidaţi pe cele 6 locuri vacante au rămas în cursă efectivă 10, kazahul Rahat, croatul Markovici şi lituanianul Varanavicius ieşind din cursă sub o formă sau alta. Se vorbeşte cu mîndrie uşor infantilă despre un cartel al Estului. Să reţinem că şi cu Mircea Sandu în Comitetul Executiv dimensiunea fotbalului românesc nu se va modifica esenţial. Singurele noastre speranţe reale se numesc în continuare Mutu, Chivu, Marica, Rădoi, Coman, Niculescu. Au calitatea de fotbalişti, care nu se obţine prin alegeri.