Nole, Rafa, tenisul, ultima frontieră. Oare?
Premoniţie sau exagerare jurnalistică? Nici una, nici alta. Realism. „Odiseea spaţială 2011”. Acesta a fost titlul articolului din Gazeta de luni, dinaintea marii finale a US Open. Djokovici-Nadal, ultima frontieră a tenisului. Ultima săptămîna asta, poate şi cea viitoare, dacă […]
Premoniţie sau exagerare jurnalistică? Nici una, nici alta. Realism. „Odiseea spaţială 2011”. Acesta a fost titlul articolului din Gazeta de luni, dinaintea marii finale a US Open. Djokovici-Nadal, ultima frontieră a tenisului. Ultima săptămîna asta, poate şi cea viitoare, dacă avem noroc rămînem cu graniţa neschimbată pînă la sfîrşitul anului. Ce graniţă? Păi, cine a văzut meciul nu mai pune întrebarea. Îşi pune în schimb o seamă de întrebări.
Pînă unde se poate progresa? Tăria şi precizia loviturilor, deplasarea în teren, intuiţia, curajul, imaginaţia, exploatarea unghiurilor. Anduranţa, viteza de reacţie. Şi cîte şi mai cîte. Cît de mult pot rezista băieţii aceştia, fizic, psihologic (vorba Virginiei Ruzici) şi estetic? Adică să mai arăţi şi bine după ce ai jucat 4 ore în care ai alergat repede ca Usain şi mai mult decît Constantina Diţă?! Ce mănîncă Nole şi Rafa, ce beau ei? Cum dorm, în imponderabilitate? Pe ce fel de saltele visează, din puf de pinguin extraterestru? Cu cine fac cursuri de geometrie în spaţiu? Ce vitamine folosesc? Dar să nu devenim maliţioşi care rimează cu greţoşi. Să credem în basme şi să fim convinşi că poţi juca aşa tenis după ce ai mîncat un antricot în sînge şi ai băut un pahar de Malbec.
Finala de la New York a demonstrat invincibilitatea înspăimîntătoare a lui Djokovici. Partea bună a invincibilităţii este că se derulează ciclic. Acum 4-5 ani, invincibilul se numea Roger, cu doi-trei ani în urmă îi venise rîndul lui Rafa.
Astăzi şi poate mîine este la putere Nole. Pe urmă nu mai ştim. Ştim totuşi că vine un moment cînd cel aflat în vîrf devine vulnerabil. Căderea este insesizabilă din tribună şi din faţa televizorului, dar pe teren se simte mirosul de sînge. Muşchii fostului invincibil devin mai puţin elastici, mintea refuză încordarea unor meciuri mai lungi. De la un punct încolo, organismul refuză suprasolicitarea. Supraomenescul.
Am avut senzaţia aproape fizică privindu-i pe Nole şi pe Rafa că se vor dezmembra din cauza efortului. Am obosit o dată cu ei, aveam probleme de respiraţie. A fost frumos, dar am rămas cu părerea că am participat la o experienţă extremă. Şi cu impresia de prea. Prea mult, prea tare, prea repede.