Aristocraţi cu pagae

Victor Mihalachi şi Alexandru Dumitrescu ne spun o poveste. Este veche de cînd sportul.

Nu arătau a români. Nu pentru că românii arată într-un fel anume, rău vreau să spun. Deşi se poate discuta şi asta cu puţină sinceritate şi […]

Victor Mihalachi şi Alexandru Dumitrescu ne spun o poveste. Este veche de cînd sportul.

Nu arătau a români. Nu pentru că românii arată într-un fel anume, rău vreau să spun. Deşi se poate discuta şi asta cu puţină sinceritate şi fără idei preconcepute. Victor Mihalachi şi Alexandru Dumitrescu nu arătau a români la sfîrşitul cursei de la Szeged. Tocmai cîştigaseră finala de 500 de metri a Mondialelor de canotaj şi scoseseră din apă pagaele. Din ele picurau stropi de apă, amestecaţi cu sudoarea lor cît de poate de materială. Victor şi Alexandru nu arătau ca românii învinşi dinainte de soartă, de istoria nedreaptă, de geografia bicisnică. Nu erau vlăguiţi, gîrboviţi, cu muşchii moi, cu privirea pierdută în balade triste în care ne zidim de vii nevestele şi ne pregătim de îngropăciune cît sîntem încă vii şi putem lupta.

Victor şi Alexandru arătau bine în canoea aceea a lor, erau mîndri şi puternici, răi şi fericiţi, egoişti şi unici, cu cinci titluri în palmares şi cu o poftă de a cîştiga pe care o întîlneşti la oamenii speciali. Nu şi-au privit adversarii decît la plecare, i-au măsurat scurt, i-au cîntărit, apoi au început să sape adînc în apă, cu grija pe care o are gospodarul pentru glia lui. Ştiau. Ştiau că sînt puternici, că au în spate mii de kilometri de muncă anonimă. Chin la pătrat, la cub, la infinit. Chin care din cînd în cînd rimează cu divin. Lucrau temeinic, desţeleneau ogorul care îi hrăneşte. Nu simţeai nimic articial în efortul lor, iar canoea aluneca dreaptă spre finiş. S-au bucurat la fel de natural, fără nimic teatral în gesturi, conştienţi că au valoare, că valoarea îi obligă la reţinere. Au cîştigat cu nobleţe, fiindcă există o aristocraţie a sportului. Ei îi aparţin de drept.

Mi-ar plăcea să promit aici că voi scrie mai des despre ei, dar probabil că nu m-aş ţine de cuvînt. Cu siguranţă, voi mai scrie, fără o normă impusă. Îi voi urmări mereu cu emoţie şi cu speranţă. Îi voi păstra în acel colţ de memorie care nu se şterge niciodată, alături de Ivan, alături de Nadia, de Ilie, de Gică şi de Gicu, laolaltă cu toţi cei care mi-au spus alte poveşti decît cele din cărţi. Şi pentru că oamenii mai citesc din cînd în cînd, pentru că au încă nevoie de repere, voi încerca să le mulţumesc lui Victor şi lui Alexandru scriind despre ei. Este şi asta o muncă. Nu aduce medalii, nici titluri mondiale şi olimpice. Dar este un exerciţiu de admiraţie absolut necesar. O terapie obligatorie. Poate un vaccin contra imposturii.

P.S. „Bronzul” de la 1000 de metri nu schimbă nici un cuvînt din ce am spus mai înainte. Sînt învingători, nu invincibili. Ei ştiu asta. Urmează Olimpiada de la Londra. Dar pînă atunci, urmează alte mii de kilometri neştiuţi de noi.