Horia contra perfecţiunii

Tecău a pierdut finala pe care nimeni nu o putea cîştiga. Împotriva unui fenomen natural nu are sens să lupţi Wimbledon, început de iulie 2011. Arena centrală plină ochi, la fel Henman Hill, deluşorul din spatele Centralului. Loc popular şi […]

Tecău a pierdut finala pe care nimeni nu o putea cîştiga. Împotriva unui fenomen natural nu are sens să lupţi

Wimbledon, început de iulie 2011. Arena centrală plină ochi, la fel Henman Hill, deluşorul din spatele Centralului. Loc popular şi mitic în acelaşi timp, unde londonezii cu mai puţină dare de mînă sau fără noroc vin să vadă meciurile în atmosferă de picnic pe un ecran gigantic. Wimbledon, sfîrşit de turneu. Feţe princiare, foşti campioni, fete frumoase şi fete obişnuite cu mîncarea englezească, flori superbe în mîinile finalistelor. Maria şi Petra cu cîte un buchet care strîngea toată frumuseţea florală a Insulei. Cehoaica imperială în inima Regatului Unit, fără stres, fără presiune şi alte handicapuri inventate de noi pentru a explica eşecurile firilor slabe. Kvitova e puternică, stăpînă pe sine, solidă la fizic, solidă în joc, limpede la minte, cu un serviciu strunit excelent, lucruri care adunate aruncă melancolie în privirile Navratilovei, campioana istorică a Wimbledonului. Şarapova copleşită de semnificaţia momentului şi trădată de serviciu. Tristă, dar demnă la sfîrşit, era să zic după ultimul fluier al arbitrului. Frumoasă, asortată, blondă. Naturală.

Am văzut finala de dublu cu cîţiva prieteni, care joacă şi ei tenis. La un nivel care nu pune totuşi în pericol mediul înconjurător ori integritatea semenilor aflaţi prin preajmă. Ştiam cu toţii ce înseamnă fraţii Bryan, speram însă într-o minune al cărei protagonist să fie Horia. Impresiile noastre de plezirişti ai tenisului despre cum ar trebui să se aşeze partenerii la dublu, despre oportunitatea schimbului de locuri al acestora, despre tăria şi direcţia retururilor, toate, absolut toate au fost anulate de mecanismul gemenilor americani. Tecău şi Lindsted au evoluat aproape de potenţialul lor maxim, au mai greşit, dar au reuşit nu o dată şi momente de tenis încîntător. Degeaba! Bryan brothers, Bob şi Mike, par o demonstraţie a geneticii aplicate pe om, un triumf al identităţii cromozomiale, o sfidare adresată celor care ştiu că ADN-ul este irepetabil. Dacă spui că Bob şi Mike se înţeleg perfect, că se simt înainte ca mingea să plece din racheta adversarului, rişti să devii ridicol. Ei duc mult mai departe coordonarea, o transformă în personalitate unică ilustrată în două corpuri separate. Fraţii Bryan se contopesc pe teren într-o morişcă imposibil de oprit. De mirare nu este că au cîştigat ieri şi în alte 10 finale de Grand Slam, este curios că nu au cîştigat tot pînă acum!

Asta fiind situaţia, nu văd ce i-am putea reproşa lui Horia Tecău. Dacă poţi reproşa ceva unui om care intră în finală la Wimbledon. Asta în condiţiile în care oricum nu el a părut să fie veriga slabă, ci suedezul Lindsted, nervos şi iritat pînă şi de gîzele de pe Arena Centrală. Fraţii Bryan nu trebuie luaţi ca adversari. Ei sînt un fenomen natural. Ca ploaia. Dacă plouă cu găleta ce umbrelă te salvea