Mîinile lui Ferguson, povestea lui Guardiola

Barcelona este meşteşugul ridicat la rang de artă, Manchester, sfîrşitul unui vis O imagine de cîteva secunde, lungi cît lumea. Două mîini care tremură. Două mîini cuprinse de spasme, scăpate din controlul minţii. Mîini neputincioase, de om în vîrstă. Bărbatul […]

Barcelona este meşteşugul ridicat la rang de artă, Manchester, sfîrşitul unui vis

O imagine de cîteva secunde, lungi cît lumea. Două mîini care tremură. Două mîini cuprinse de spasme, scăpate din controlul minţii. Mîini neputincioase, de om în vîrstă. Bărbatul verde care a îmbătrînit brusc un secol. Mîinile lui Ferguson cuprinse de panică. Sir Alex. Îl ştiţi, acel domn jovial care mestecă chewing-gum, dar nu uită să îşi pună un trandafir superb la butonieră. Războiul celor două roze. Casa de Lancaster contra Casei de Catalunya. Războiul celor două roze, Sir Alex roz la faţă şi ros de îndoieli, de tristeţe, de iminenţa sfîrşitului. Aşa am zis în 2009, aşa cred şi acum. Poate greşesc.

Poate că bătrînul cu mîini tremurînde şi trandafir la butonieră va găsi puterea să o ia de la capăt. Să construiască o altă echipă. Încă una. Una care să opună rezistenţă Barcelonei, în ideea că nimeni nu ar trebui să fie invincibil. O echipă care să se împotrivească perfecţiunii prin mijloace fotbalistice. Perfecţiunea rezultată din lucruri accesibile oricui: posesie, şuturi la poartă, tehnică, viziune, calm, inteligenţă. Deocamdată, toate sînt la catalani. Promovarea excelenţei răsărite din firescul efortului. Meşteşugul urcat la rang de artă prin efort zilnic. Catedrala lor e terminată, dar construiesc mai departe la ea. Modelul Gaudi dus în fotbal. Schele care amintesc că edificiul nu e niciodată terminat.

La Londra, povestea a fost spusă de Barca şi ascultată în genunchi de Manchester. Pe Wembley a fost meciul unei echipe. Ea a cîntat, ceilalţi au ciulit urechile cuminţi, deşi la început s-au foit în scaune, dînd impresia că vor şi ei să participe la spectacol. Apoi au intrat la apă, s-au făcut mici, mici, de-a dreptul invizibili. Ceilalţi, deşi erau mici, păreau uriaşi. Messi, Iniesta, Xavi, Pedro. Nişte liliputani imenşi, care se multiplicau neverosimil atunci cînd mingea ajungea la adversar. Foarte rar şi mai mult din greşeală. Cleştele blaugrana îi strivea pe flăcăii din Manchester, care au greşit nu doar tactica, ci şi echipamentul. The Reds în alb şi negru!? Da, ştiu ce prevede regulamentul, formaţia organizatoare îşi alege culoarea echipamentului, ceilalţi apelează la cel de rezervă, dar orişicît!

Îl privesc de fiecare dată cu admiraţie pe Guardiola. Are o eleganţă discretă, reţinută. Este decent în bucurie şi profund în acţiuni. Guardiola, un om care şi-a transportat visul în realitate. Şi mi se pare că Pep seamănă foarte tare cu Ultimo, personajul lui Alessandro Barrico din minunatul roman „O poveste”. Ultimo, botezat aşa pentru că fusese ultimul copil la părinţi, era pasionat de automobile. Ultimo visa să construiască într-o bună zi o pistă de concurs fără început şi fără sfîrşit. O nebunie. Ceva care sfida geometria, filosofia, materialitatea. Guardiola şi-a construit pista fără început şi fără sfîrşit. Barcelona aleargă pe ea. Singură, fără adversar, cu viteze din ce în ce mai mari. Citiţi „O poveste” şi urmăriţi povestea Barcelonei! E timp cîştigat. E timpul învins, pentru clipa în care mîinile ne vor tremura de necaz că au pierdut poveştile.

VIDEO CU MOMENTUL ÎN CARE MÎINILE LUI ALEX FERGUSON AU ÎNCEPUT SĂ TREMURE ÎN TIMPUL FINALEI CU BARCELONA