Guy Roux de Mediaş

Cristi Pustai a ales să continue cu Gaz Metan. Avem nevoie de această formă de cuminţenie sau ne trebuie altceva? Există experienţe similare în fotbalul acela pe care îl numim „mare”. Cea mai cunoscută, Guy Roux, la Auxerre, unde tînărul […]

Cristi Pustai a ales să continue cu Gaz Metan. Avem nevoie de această formă de cuminţenie sau ne trebuie altceva?

Există experienţe similare în fotbalul acela pe care îl numim „mare”. Cea mai cunoscută, Guy Roux, la Auxerre, unde tînărul s-a transformat pe rînd în bărbat matur, apoi în bunic care ştie totul şi încă ceva despre fotbal. Peste 30 de ani în acelaşi loc, care nu-i nici măcar Manchester, cum să găseşti energie pentru a o lua de la capăt? Prin longevitate şi fidelitate pentru un club, Cristi Pustai poate ajunge un Guy Roux al fotbalului nostru. Sau poate nu. Diferă prea multe. Dincolo de lingurisionul şi furculisionul care ne amăgesc că am fi francofoni, ne separă atîtea şi atîtea pe noi şi pe francezi. Manierele, brînzeturile, vinurile, bucătăria în general, castelele, spectacolul fotbalului. Mă rog, e posibil nu chiar în ordinea asta, dar aţi prins ideea.

Nu am scris niciodată pînă acum despre Cristi Pustai, dar i-am admirat de la distanţă cumpătarea. De ce azi, de ce acum? Fiindcă aflu că antrenorul Gazului a decis să continue la Mediaş. Foarte bine, bravo, aplauze! Sau de ce? De ce a refuzat să rişte cu o echipă consacrată, cu alte pretenţii? Vedeţi, aici nu avem cale de mijloc, nu există decît două variante de comentariu, presupunînd că totuşi ar fi de comentat. Şi este, fiindcă vorbim despre un om care îşi cunoaşte meseria. O raritate nu numai în fotbal.

Varianta uşoară şi călduţă o ştiţi. Spui că antrenorul a procedat corect, echilibrat, că a ales cu sufletul şi că vrea să îşi ducă munca mai departe. A mizat pe continuitate, pe colectivul pe care îl cunoaşte. A arătat că îi pasă de suporteri, de oraş, de un anumit spirit al locului, care se identifică într-un tip de hărnicie nezgomotoasă. Toate lucrurile acestea sînt perfect adevărate, dar nu vi se pare că e un text care vine în întîmpinarea unor minţi obişnuite cu clişee comode, poate chiar odihnite?

Varianta polemică ar suna un pic altfel. Lui Cristi Pustai i-a fost frică să plece la o echipă din Bucureşti, să zicem Rapid, pentru că riscurile sînt mai mari, iar surplusul salarial nu justică stresul şi posibilul dans pe sîrmă între club şi patronat pe care ar urma să îl facă tehnicianul obişnuit doar cu schemele sale matematice, cărora, nu ştie nimeni cum, le mai pune şi suflet. L-a mai dat înapoi şi oraşul tentacular, loc de pierzanie şi de rătăcire pentru cineva obişnuit cu traiul molcom, liniar şi sănătos din Ardeal. Şi dacă toate cele enumerate aici ar fi adevărate, nu înseamnă că Pustai e un laş. E o persoană care îşi cunoaşte priorităţile.

Pentru bine nostru, dar şi al lui, al ardeleanului profund neexploziv, mi-aş fi dorit ca el să fi acceptat o experienţă în jungla noastră, pe care în mod curent o numim Capitală. Ne-ar fi făcut bine şi nouă, şi lui. Noi am fi deprins cîte ceva din echilibrul omului care nu caută scena, ci locurile din stal. El ar fi înţeles că valoarea trebuie pusă în lumină în locuri cu expunere, cu risc asumat, în condiţii de concurenţă acerbă, poate chiar neloială cîteodată.

E regula jocului.

Îi doresc succes şi rezolvarea tuturor ecuaţiilor fotbalului prietenului meu Cristi Pustai!

Îl înţeleg şi continuu să cred că Bucureştiul fotbalistic nu e un loc atît de păcătos încît să nu merite oameni ca el.