Poliţistul comunitar

Barcelona şi Real sînt iubite, adulate, divinizate. Ce facem noi, ceilalţi, cei care ţinem cu alte echipe? Sîntem microbişti second-hand? M-a oprit zilele trecute un poliţist comunitar de la Sectorul 2. Nu mi-a cerut actele la control, m-a întrebat ce […]

Barcelona şi Real sînt iubite, adulate, divinizate. Ce facem noi, ceilalţi, cei care ţinem cu alte echipe? Sîntem microbişti second-hand?

M-a oprit zilele trecute un poliţist comunitar de la Sectorul 2. Nu mi-a cerut actele la control, m-a întrebat ce cred despre semifinala Real-Barcelona. Mi-a mărturist în şoaptă că e suporter al madrilenilor. Cu jumătate de gură şi puţin jenat. „Ştiţi, eu ţin de mulţi ani cu Realul, iar acum, cînd toată lumea e cu Barcelona, parcă mi-e şi ruşine să mai spun că eu sînt cu ceilalţi. Ce ziceţi, avem vreo şansă?”, a continuat omul în uniformă, convins ca mai toată lumea că noi, ziariştii, deţinem secrete fotbalistice grele pe care le păstrăm doar pentru noi.

I-am explicat foarte pe scurt că nici eu nu sînt în trend. Admir calitatea jocului Barcelonei, dar mă oboseşte propaganda susţinută şi zgomotoasă în jurul echipei lui Guardiola. Şi da, Realul are şanse nu doar teoretice să treacă de Barca în semifinala Champions League. Fie măcar şi pentru faptul că are ascendentul victoriei din finala Cupei. Îmi permit aici o scurtă paranteză care nu a făcut parte din discuţia mea cu poliţistul. După fluierăturile de la imn şi felul în care s-a golit arena înainte de festivitatea de premiere, Cupa Regelui Spaniei le-a dat republicanilor catalani încă un prilej să-şi afirme „independenţa” şi necuviinţa. Rămîne antologică imaginea cu brazilianul catalanizat Dani Alves, care stătea întors cu fundul la regele Juan Carlos, pregătit să-l salute. Regele l-a bătut discret pe umăr, fotbalistul s-a întors cumva deranjat şi a întins lehamite o mînă. Închid paranteza şi revin la interlocutorul meu, real şi realist de cînd se ştie. Omul legii a părut mulţumit de argumentele mele, mai ales că l-am asigurat de exclusivitatea tuturor informaţiilor care ajung la noi.

La cîteva ore distanţă de întîlnirea cu poliţistul citeam articolul trimis de Radu Cosaşu pentru Gazeta de a doua zi. Cu bucurie, pentru că nea Radu ducea discuţia chiar mai departe. Propunînd o viziune mai terestră, şi nu căutat galactică sau extraterestră asupra evenimentelor. Scriitorul pasionat de fotbal se retrăgea în faţa valului de osanale ridicate în jurul întîlnirilor fără număr Barca-Real sau Real-Barca, decretate de majoritatea covîrşitoare a comentatorilor „drept cele mai bune echipe din lume”. Puţini cîţi om fi, ne regăseam alături. Împreună cu poliţistul comunitar şi cu alţi microbişti mai puţin superlativi din fire. Milanişti, manchesterişti, juventini şi interişti, o minoritate capabilă să aprecieze forţa, anvergura şi nivelul fotbalului din El Classico multiplicat pînă la epuizare, dar o minoritate incapabilă să intre în rezonanţă cu ditirambele trase la foc automat de propagandiştii tiki-takăi. Pîndiţi de riscul imediat de a părea vulpile care nu bat pînă la strugurii cei dulci produşi de Messi, Iniesta, Cristiano şi Di Maria.

Aşa puţini, aşteptăm şi noi, ăştilalţi, dubla din semifinale. Un pic diferit. Ca pe o promisiune a unor meciuri încărcate de fotbal. Dar cu speranţa că fotbalul nu e atît de previzibil. Cu gîndul că există fotbal şi dincolo de axa Madrid-Barcelona. Facem parte dintr-o comunitate care nu poate mînca doar cozonac şi care rîvneşte din cînd în cînd la un colţ de pîine neagră.