Aeroportul
Mihăiţă Pleşan sau drumul spre înţelepciune de la Steaua II pînă pe Volga
Dayro Moreno nu mai vrea să audă de noi. Nici de Steaua, clubul care l-a cumpărat cu 1 milion şi jumătate şi l-a vîndut cu 500.000. […]
Mihăiţă Pleşan sau drumul spre înţelepciune de la Steaua II pînă pe Volga
Dayro Moreno nu mai vrea să audă de noi. Nici de Steaua, clubul care l-a cumpărat cu 1 milion şi jumătate şi l-a vîndut cu 500.000. Dayro nu vrea să mai audă nici de locul de pierzanie numit Bucureşti, această Sodomă plus Gomoră unde şi-a pierdut el forma sportivă, pe care acum şi-a regăsit-o în Columbia natală, ţară sigură, civilizată, unde lucrurile sînt puse la punct şi unde tinerii nu sînt tentaţi să inhaleze etnobotanice de provenienţă dubioasă, pentru că se pot baza pe producţia proprie de iarbă&coca(ină) mîna-ntîi. Din paradisul columbian regăsit, fostul jucător al Stelei uns cu toate alifiile (la propriu, a povestit că folosea vreo şapte) ne transmite că nu regretă decît că a zăbovit prea mult în România.
Înainte să-l excomunicăm pe capriciosul sud-american, poate ar fi bine să privim un pic imaginea de ansamblu. Supărarea lui Dayro nu este nouă printre străinii care au evoluat pe la echipele noastre. Şi nu este gratuită. Şi nu este o exclusivitate a străinilor. Aproape toţi fotbaliştii români care prind un contract afară vorbesc cu năduf despre perioada petrecută aici. Sau nu vorbesc deloc, preferă doar să spună cum e acolo. Dincolo. La est sau la vest de România.
L-am întîlnit acum vreo două zile pe Mihăiţă Pleşan. Se întîmpla într-un mare aeroport european, chiar în momentul în care depuneam într-o lădiţă de plastic obiectele metalice aflate asupra noastră. Ceas, chei, monezi, tot obiecte susceptibile pentru un act terorist. Fostul jucător stelist se întorcea în ţară pentru cîteva zile după un cantonament în Spania şi înaintea sezonului de primăvară din prima ligă rusească, acolo unde a promovat cu Nijni Novgorod. Era îmbrăcat simplu, pe umăr purta discret o geantă de voiaj Louis Vuitton. Emana o linişte pe care nu o regăseşti de regulă la fotbalistul român. Ca să fiu mai precis, nu la fotbalistul român din campionatul nostru.
Era Pleşan, dar alt Pleşan decît cel pe care îl ştiţi. Altul decît jucătorul hăituit şi umilit de patron. Am vorbit cîteva minute, ca doi oameni ce au apucat să se cunoască într-o lume isterică, bănuitoare şi nesigură, nimeriţi apoi, nu se ştie cum, într-un univers ordonat, salubru şi confortabil. Nu a încercat să îmi zugrăvească tabloul ideal al fotbalului din Rusia, mi-a spus că organizarea la noi e mai bună, că le sîntem superiori la multe capitole. Pînă la bani, care se plătesc cu precizie de ceas atomic. Pînă la relaţia cu patronul, o entitate necunoscută, a cărei prezenţă se simte doar în zilele de salariu respectate cu o sfinţenie pravoslavnică. Joci prost, stai în tribună. Nu rezervă, antrenorul te trimite direct în tribună. Şi rămîi acolo cît consideră el de cuviinţă. O etapă, două, trei. Dar cît crede el, doar el, nu patronul!
Mi-a spus toate astea cu aerul cuiva eliberat de o teroare indusă. La sfîrşit mi-a sugerat că face tot ce e omeneşte posibil să se întoarcă acasă doar în vacanţă. L-am înţeles. În Otopeni, la controlul paşapoartelor, ne-au întîmpinat nişte compatrioţi plictisiţi, ineficienţi şi ostili. L-am înţeles şi mai bine.
Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articolele