FRF plus LPF egal love

Mircea Sandu şi Mitică Dragomir ne dau voie să ne jucăm de-a democraţia. Dar nu prea mult, că obosim

Mircea Sandu şi Mitică Dragomir. Conducătorii fotbalului românesc. De peste 20 de ani. Posibil pentru încă 20 de ani. Şi mai […]

Mircea Sandu şi Mitică Dragomir ne dau voie să ne jucăm de-a democraţia. Dar nu prea mult, că obosim

Mircea Sandu şi Mitică Dragomir. Conducătorii fotbalului românesc. De peste 20 de ani. Posibil pentru încă 20 de ani. Şi mai mult. Cît mai vor ei. Cît îi vor cei pe care îi conduc, care au nevoie de ei, nu de revoluţie. Pentru că, în fond, cine are nevoie de o schimbare?

Probabil că şi noi am obosit. Cine îşi mai aduce aminte de ce îi ceream demisia lui Mircea Sandu acum 10 ani şi pe a lui Mitică acum 15 ani? Cîţi mai ştiu că Sandu era omul negru, care tolera corupţia şi nepotismul, dar care urma să fie învins de Gică Popescu, războinicul de pe calul alb? Dar războinicul a intrat în dosarul transferurilor, calul alb s-a transformat în Ferrari, iar Naşul s-a salvat încă o dată.

Vă mai amintiţi că în urmă cu vreo doi-trei ani Gigi Becali jurase să-l dea jos pe Dragomir? Apoi (sau înainte) şi pe Naşu’? Da? Aveţi memorie bună! Dar nu mai ştiţi de ce. Nu mai ştie nimeni. Între timp, ei s-au împăcat, şi-au dat mîna şi au mers mai departe. Pentru că spre deosebire de noi, ei nu au obosit. Ei au muncit. Ei s-au reformat. Sandu a intrat în Comitetul Executiv UEFA, Dragomir a făcut nuntă cu dar baban la licitarea drepturilor TV, apoi şi-a făcut săli de nunţi.

Mitică Dragomir nu oboseşte să ne spună că patronii cluburilor din România sînt nişte eroi care aduc bani de acasă să ne ţină în cîrcă pe noi, paraziţii ăştia de microbişti. Mircea Sandu nu oboseşte nici el să ne anunţe periodic că mandatul lui Răzvan e beton. Cu cît joacă mai prost naţionala, cu atît soclul selecţionerului devine mai sigur.

Oricît de obosiţi am fi noi şi oricît de proaspeţi ar fi ei, nu putem să nu observăm că Mircea Sandu şi Mitică Dragomir sînt bunuri ale fotbalului universal. Longevitatea lor e o chestiune de dibăcie internă şi de obicei planetar. Veşnicia s-o fi născut în mediul nostru rural, dar s-a desăvîrşit la FIFA şi la UEFA şi la federaţiile afiliate. Unde te uiţi, tot preşedinţi de-o seamă cu veacul, semn că fotbalul e imun la jocul de-a democraţia al planetei. Cu cît o federaţie naţională are un regim mai autoritar şi mai vechi în exerciţiul funcţiunii, cu atît gradul de respectabilitate e mai mare. Dictatori legendari ca Augusto Pinochet şi Alfredo Stroessner ar fi fost mîndri şi invidioşi pe Ricardo Teixeira şi pe Julio Grondona. Sau pe Joao Havelange ori pe urmaşul lui, Sepp Blatter.

Mircea Sandu şi Mitică Dragomir. Conducătorii pe care şi-i doreşte fotbalul românesc. Asta trebuie reţinut, dincolo de oboseala noastră.