Academia

Elveţienii au găsit calea să-l multiplice pe Federer. Metoda e cît se poate de banală, prin muncă. Prin învăţătură

Federaţia Elveţiană de Tenis l-a luat în serios pe Jo Wilfrid Tsonga şi a hotărît să pună bazele unei academii, unde […]

Elveţienii au găsit calea să-l multiplice pe Federer. Metoda e cît se poate de banală, prin muncă. Prin învăţătură

Federaţia Elveţiană de Tenis l-a luat în serios pe Jo Wilfrid Tsonga şi a hotărît să pună bazele unei academii, unde să crească micuţii federeri şi micuţele hinghise, care să transmită mai departe în lume faima unor campioni unici, lucru imposibil de  păstrat în seifurile celor mai sigure bănci din lume. Francezul Tsonga tocmai anunţase la Rotterdam că era dominatoare a lui Federer şi Nadal a cam apus şi că, de acum înainte, exceptînd eventual turneele pe zgură, totul e posibil acolo în faţă. Şi dacă visează smashuri verzi pe pereţi, Tsonga a rostit un adevăr trist şi ireversibil. Roger Federer nu e nemuritor. Nadal nu e invulnerabil.

Elveţienii ăştia nesăraţi ca o ciocolată sînt pe punctul să finanţeze o banalitate. Ce mare scofală să investeşti 5-6 milioane de euro pentru început într-o şcoală naţională de tenis la gîndul că, poate, poate, dintre sutele de puşti care vor intra acolo vor răsări şi cîţva campioni care să nu facă pierdută moştenirea lăsată de Roger şi Martina?  Bani, specialişti (vezi Heinz Gunthard) şi un proiect solid, cu asta vor ei să ne impresioneze? Cu asta vor ei să-l facă să se simtă prost pe Ilie Năstase? Sau pe Ion Ţiriac? Adică unde scrie că dacă ai fost mare tenismen sau mare manager de tenismeni ai datoria faţă de patrie sau faţă de tine însuţi să laşi ceva în urmă? Să creşti pe cineva, să întorci către nişte copii un strop din gloria care ţi-a adus o viaţă în care la şaijpatru de ani te încalţi cu adidaşi din piele de şarpe, iar la şapteşunu  împuşti mistreţi cu colţi de argint cu gloanţe de argint? Nicăieri nu e stipulată datoria asta şi ca atare eroii noştri din copilărie s-au transformat în nişte persoane în carne ( de mistreţ), piele (de şarpe) şi oase. Pe care le aruncă celorlalţi.

Să revenim totuşi la elveţienii aceştia care nu poartă chiar toţi Rolexuri pe mînă şi care muncesc serios ca să îşi cumpere unul. Exceptînd schiul alpin, sportul elveţian era perceput cu nişte ani buni în urmă cel mult ca o activitate pleziristă, a unor cetăţeni dornici să scape de ţesutul adipos indus de traiul bun. Spre deosebire de noi, românii, fiinţe înzestrate natural cu toate darurile posibile ale ursitoarelor – talent, intuiţie, inteligenţă, umor – ei ni se păreau nişte indivizi banali, previzibili şi nesăraţi, incapabili să producă soprane de nivel mondial, inventatori de talie universală şi campioni stelari ai sportului. Apelînd la metode enervant de simple ca specializarea, perfecţionarea ori perseverenţa, aceşti inşi agasanţi ne-au demonstrat că ne pot bate şi la fotbal, şi la tenis, şi la gărzi care păzesc Vaticanul. Şi la ce mai vor ei.

Bineînţeles că atunci cînd apare un tip ca Tomai Firicel care nu vînează nici mistreţi, nici căprioare tinere, ne uităm suspicios la el şi îl întrebăm din priviri: Ce vrei, dom’le să ne demonstrezi?