Exerciţiu de sinceritate

Cîrţu şi compania de el au pierdut meciul cu Bayern şi l-au cîştigat pe cel cu camerele TV

Despre sinceritate ca terapie, nu ca formă de eroism. Despre curajul de a vorbi atunci cînd cei mai mulţi se ascund. Cei […]

Cîrţu şi compania de el au pierdut meciul cu Bayern şi l-au cîştigat pe cel cu camerele TV

Despre sinceritate ca terapie, nu ca formă de eroism. Despre curajul de a vorbi atunci cînd cei mai mulţi se ascund. Cei de la CFR au ieşit imediat după corecţia primită de la Bayern şi au încercat să explice. Să îşi explice ce s-a întîmplat. Miercuri seară s-a întîmplat că bavarezii au fost mai buni decît ardelenii, poate nu atît de buni încît tabela să fi arătat 4-0 pentru ei, dar suficient de copţi, atenţi şi aplicaţi încît rezultatul să le fie favorabil. Cîrţu, care rumega la propriu gustul înfrîngerii, Stăncioiu, la cîţiva metri de poartă. Apoi Rada şi Culio. Toţi au venit în faţa inchizitorului cu microfon care era colega noastră Dochiţa Moşoianu şi care nu are deloc datele cuiva care urmează să te ardă pe rugul intoleranţei fotbalistice. Oamenii erau trişti şi cumva jenaţi din cauza rezultatului usturător, dar respirau luciditate, realism, ba mi s-a părut din unele accente şi ceva umor subînţeles.
A fost un exerciţiu necesar. Pentru ei şi pentru noi. Pare calea de urmat, nu fiindcă de aici ar putea apărea germenii formidabilului reviriment. Dincolo de dispoziţia personală, Champions League îndeamnă la reverenţa cuvenită publicului. În numele banilor mulţi care curg în casieriile cluburile dinspre UEFA, organizatorii te obligă să comunici. Să ieşi din starea aceea fabricată a geniu neînţeles vînat de nişte neica nimeni. Să spui cum, unde şi de ce. Să prelungeşti meciul, dînd o formă umană întîmplărilor de pe teren care de cele mai multe ori riscă să rămînă o afacere a tehnicienilor şi tacticienilor.

Pentru că a fost o seară germană, aş îndrăzni să mă folosesc de un clişeu şi să zic şi o lecţie de germană, mi s-au părut reconfortante ca o bere rece vorbele lui Loius Van Gaal. Care nu e neamţ, e olandez, adică un fel de neamţ care în afară de disciplină oferă mai multe şanse imaginaţiei. Aşadar, ce a spus Van Gaal? Clujul are fotbalişti tehnici, cărora le lipseşte exprimarea ca echipă, ca angrenaj. Şi poate încrederea, a adăugat marele antrenor. Şi poate concentrarea, aş adăuga eu, sper că la unison cu cei care au văzut meciul. Poate şi disciplina. Date care fac diferenţa dintre talentul natural al lui Traore şi valoarea de piaţă a lui „super Mario”, nici foarte fîşneţ, nici vreun virtuoz al balonului, un băiat crescut cu multe proteine şi cu multe vitamine, cu antrenamente nesfîrşite în timpul cărora deprinzi toate tainele meseriei, un Mario Gomez care pe la noi ar fi eşuat undeva între pitici şi juniori, trimis acasă de un antrenor căruia îi plac mingicarii, ce să fac cu mălai mare ăsta, bre?, de un tehnician hîrşit, plictisit şi prost plătit, convins că numai piticoţii joacă fotbal, iar ăia mari sînt nişte clămpăi buni pentru baschet sau pentru volei. Aici ar mai fi de lucrat, dar, vorba lui Van Gaal, nu ştiu dacă e treaba mea.