Motanul încălţat la şcoala vieţii

Nu îl revendicaţi pe Bogdan Stancu! Nu vă aparţine!

Amănunte. Detalii. Simţise terenul moale, iar la pauză a schimbat ghetele. A renunţat la cele cu crampoane turnate şi a luat altele, cu crampoane pe filet. Ce mare brînză, dom’le! […]

Nu îl revendicaţi pe Bogdan Stancu! Nu vă aparţine!

Amănunte. Detalii. Simţise terenul moale, iar la pauză a schimbat ghetele. A renunţat la cele cu crampoane turnate şi a luat altele, cu crampoane pe filet. Ce mare brînză, dom’le! Este, pentru că a dat două goluri cu noile încălţări. Golurile victoriei. Golurile unei echipe care respiră datorită lui. Şi nu, nu plecaţi, nu urmează un curs ingineresc despre filete, piese turnate şi prelucrări prin aşchiere! Iar unul despre cizmărie nici atît!

Drumul ghetelor cu crampoane se pierde undeva în copilăria lui Bogdan Stancu. Un început de viaţă trist, în care abundente erau doar lipsurile. Recunoaşteţi România, nu-i aşa? Bogdan nu avea bani să-şi cumpere încălţări pentru fotbal. De fapt, nu avea mai de nici unele într-o ţară abia scăpată de dictatura comunistă şi tocmai intrată pe teritoriul de manevră al capitaliştilor securişti. Aici ne intersectăm cu istoria clasică a puştiului român care fuge către stadion cu gîndul să scape de sărăcie. E gîndul lui şi al părinţilor, a căror viaţă eşuată în mizeriile cotidiene mai poate lua alt curs doar dacă odrasla reuşeşte în viaţă. A fi fotbalist bun în România şi pretutindeni este o formă a reuşitei în viaţă.

La 23 de ani, Bogdan Stancu „Motanu” are suficienţi bani să-şi cumpere ghete albastre, roşii, albe, portocalii şi cum mai vrea el, să-şi schimbe crampoanele, să-şi asorteze şireturile. Cu nişte ani în urmă, cînd piciorul creştea fără să-i pese de starea bugetului familial, Bogdan primea ghete de la Dani Coman şi Rică Neaga. Primea însă ceva mai important. Grija unui om. Mihăiţă Ianovschi i-a fost antrenor, prieten, paznic, binefăcător, îndrumător şi tată. Tatăl natural nu murise înainte să-i smulgă lui Ianovschi jurămîntul că îi va face fiul fotbalist.

Povestea lui Bogdan Stancu repetă poveştile altor copii români talentaţi, săraci, salvaţi la un moment dat dintr-un anturaj dubios de binefăcători cu inimă, cărora în literatura serafică li se mai spune şi îngeri păzitori. Plecăciuni în faţa lui Mihăiţă Ianovschi, urări de succes lui Bogdan Stancu în care văd şi eu, puţin înaintea lui Gigi Becali, un viitor mare fotbalist, dar şi un gînd care nu mă lasă să remarc doar partea cinematografică a întîmplărilor. La 23 de ani, Bogdan Stancu e încă o speranţă. Are aceeaşi vîrstă cu Messi, care a cîştigat Ballon D’Or acum un an. Are aceeaşi vîrstă la care Cristiano Ronaldo cîştiga acelaşi trofeu. E de-o seamă cu Pedro, colegul lui Messi de la Barcelona. Bogdan Stancu la 23 de ani nu e doar o speranţă. E avertismentul repetat că ne creştem copiii cum dă Dumnezeu. Academiile care şlefuiesc generaţii de campioni produc mai puţină poezie şi subiecte de editoriale, dar au rezultate mai bune. Noi confundăm încă fotbalul cu şcoala vieţii.