Mesajul lui Traore

Greşim atunci cînd aşteptăm orgoliu de la echipele noastre. Cînd credem că ele ne reprezintă

Înfrîngerile te umanizează, iar victoriile te dezumanizează. Asta e valabil atunci cînd vorbim despre galactici, extratreştri şi alţi supraoameni. Dar ai noştri sînt oameni. Ai […]

Greşim atunci cînd aşteptăm orgoliu de la echipele noastre. Cînd credem că ele ne reprezintă

Înfrîngerile te umanizează, iar victoriile te dezumanizează. Asta e valabil atunci cînd vorbim despre galactici, extratreştri şi alţi supraoameni. Dar ai noştri sînt oameni. Ai noştri sînt şi cei de la CFR. Români şi străini la un loc, mai ales că Traore, Culio, Cadu, Kivuvu şi Bjelanovici sînt totuna cu Panin, Emil Dică şi Rada. Elementul minoritar românesc a fost mai puternic şi a înghiţit elementul alogen. Cu bune şi rele. Cu virtuţi, dar mai ales cu metehne. Defectele noastre pămîntene.

Superficialitatea care riscă să înghită talentul, imaginaţia. Explicabil, de vreme ce Traore şi Compania au spirit de mercenari mai mult decît colegii din partea locului.

Filosofie, prea multă filosofie! Neplăcut este altceva. Atunci cînd o echipă românească – naţionala, CFR, Steaua, nu contează – iese să-şi măsoare forţele cu o echipă de afară, senzaţia este că nu ne măsurăm forţele, ci ni le conservăm pentru nişte bătălii doar ale noastre. Impresia se transformă în certitudine după meciul de pe Allianz Arena, cînd Arpad Paszkany, Iuliu Mureşan şi Cadu, autorul unui gol şi al unui autogol şi trei sferturi, îţi confirmă bănuiala. Ţinta este campionatul, numai campionatul. Prin el se ajunge în Champions League, iar în caz de avarie în Europa League. Prin Champions League ajungi la bani, la banii cei mulţi care vin din partea UEFA. Sume fixe şi bonusuri, în funcţie de participare, audienţe, market share şi alte poveşti din astea. Naivitatea suporterilor, care îşi închipuie că ai lor se luptă acolo pentru blazon, pentru mîndria de a reprezenta nişte culori, chiar o ţară, este amendată de calculele reci ale finanţatorilor şi de barele lui Traore.

Mesajul ivorianului este suplu, ca muşchii lui întinşi pe vreo doi metri de indolenţă. Joc pentru mine! Joc să le arăt impresarilor ce marfă tînără au sub ochi. Joc să mă vînd cît mai bine, ce treabă am eu cu Sorin, nenea ăla care se agită atîta pe bancă? Arabescurile sofisticate şi de cele mai multe ori inutile ale lui Culio vorbesc despre acelaşi lucru. Ce solidaritate, ce ţel comun, ce sacrificiu în slujba comunităţii? Aşa că nu vă mai miraţi că dărîmăm toate jaloanele puse în calea slalomului nostru pe care-l facem cu schiurile puse invers!

Dincolo de cinismul prezentului se vede falimentul viitorului apropiat. Peste două sezoane cîştigarea titlului va fi insuficientă pentru accesul în grupele UCL, iar intrarea pe tabloul Europa League se va complica din cauza deprecierii coeficientului de ţară. Atunci, ne vom lupta noi între noi, unii pe teren, alţii cu răngile, cîţiva cu vorbele şi scrisul, şi mai puţini cu sufletul. Mulţi finanţatori îşi vor aminti că sînt creditori, iar fotbalul intern va deveni chiar asta. O afacere internă, măruntă şi neinteresantă. Iar în contul acestei gogoşi pline cu aer, Mitică Dragomir mai aşteaptă vreo 30 de milioane de euro pe sezon din drepturi TV. Ole!