Massimo Gică

Plecarea lui Piţurcă a deschis robinetul amatorilor de umilinţe pe bani buni în Ghencea

Declaraţie a unui antrenor român de fotbal cu experienţă în meserie. Aflat în dialog cu un reporter TV, căruia a vrut să-i explice că el nu […]

Plecarea lui Piţurcă a deschis robinetul amatorilor de umilinţe pe bani buni în Ghencea

Declaraţie a unui antrenor român de fotbal cu experienţă în meserie. Aflat în dialog cu un reporter TV, căruia a vrut să-i explice că el nu s-a înclinat niciodată din cauza capriciilor vreunui şef de club, respectivul a zis: „Eu am stat întotdeauna în poziţie de drepţi în faţa patronului”. Aşa carevasăzică. „Steaua nu se refuză” intră în aceeaşi categorie semantică. E lozinca perfectă, la îndemîna tuturor refuzaţilor, întîrziaţilor şi nerealizaţilor de profesie. „Steaua nu se refuză” e alibiul celor care urmează să-şi bage pielea la saramura umilinţei pentru nişte bani aruncaţi de finanţator/creditor cu aerul că mai face o pomană.

Previzibil, Pedrazzini şi-a sunat patronul-naş după plecarea lui Piţurcă. Pronto! Steaua nu se refuză! Hagi a arătat că Steaua se poate refuza, vorbind despre munca sa de la Academia de Fotbal. Da, ştiu, compar merele pădureţe cu perele pergamute, dar asta-i marfa de pe tarabă. O floare şi doi grădinari. Grădinarul italian disponibil, mereu pe fază, cu telefonul deschis. Hagi dornic să revină în prim-plan, să arate naibii odată ce poate în meseria asta!, Hagi încă rănit de vorbele lui Gigi, Hagi implicat într-o întreprindere care produce altceva decît gargară şi război, o construcţie fotbalistică care a înghiţit bani, muncă, inteligenţă, dăruire şi iar bani, şi iar bani.

Dar acel Hagi care refuză acum Steaua este aceeaşi persoană cu Hagi care îşi doreşte Steaua. Altfel decît Massimo, un italiano nu foarte vero, un italiano care pentru denaro lasă şi mîndria, şi prietenia de o parte. De fapt, Hagi nu a refuzat Steaua, ci o instituţie nereformabilă care poartă blazonul Stelei. Amintirea tirului de mizerii tras la foc automat de la Palat a fost pînă la urmă mai puternică decît tentaţia de a-i lua locul lui Piţi, care venise în locul lui Stoichiţă, care îi luase locul lui Lăcătuş, care fusese pus în locul lui Bergodi după ce pe acolo trecuse şi Dorinel. Nu mai ştiu ordinea exactă, dar ştiu foarte sigur că renunţarea lui Hagi nu e slăbiciune şi nici laşitate, ci dovada care miroase a bun-simţ de la o poştă, demonstraţia simplă şi solidă că există oameni al căror preţ se măsoară şi în altceva decît în teancuri groase şi slinoase de bani.

Patetic, nu? Cînd scrii despre Gică rişti să devii patetic, ba îţi poţi permite, fără să fii arătat cu degetul. E reverenţa cuvenită unei părţi de istorie a sportului nostru. Dobînda la zi din datoria uriaşă faţă de un om urcat şi coborît de pe soclu după cum ni se năzare nouă că dă bine la public.