Să vină tribunalul poporului!

Să îi trimită la muncă silnică pe cei care au avut cuvinte potrivnice despre Maradona! Să dispară moraliștii ăștia de rit nou! Afară, afară cu necredincioșii din țară!

10 zile de la dispariția numărului 10. Și 10 la puterea a 10-a exerciții de admirație pentru Diego Maradona. Sigur, este o exagerare, așa că nu vă apucați să faceți calculul. Marile publicații au reacționat cu titluri mai mult sau mai puțin inspirate. Site-urile au abundat de șocant, halucinant, uluitor, superb, revoltător, înfiorător, cutremurător, devastator. S-au scris articole de o sensibilitate sinceră și s-au rostit vorbe emoționante.

Un fel de Cântarea României

Toate laolaltă cu mari banalități. A predominat stilul liric, din păcate mai ales la cei care nu-l posedă. Pateticii au simțit și ei vânt prielnic în pânzele melancoliei, punând la treabă metafore expirate și superlative tocite. Pentru cei care am trăit și alte timpuri, mi se pare totuși că această desfășurare de forțe a semănat nițel cu festivalul Cântarea României. Parcă prea mult, parcă prea țipător. Și prea evident. Când l-ai iubit pe Maradona și ai suspinat după fotbalul lui nu e nevoie să îți pui poalele-n cap ca să afle lumea.

Jocul magic, jocul otrăvit

Câțiva însă au scris altceva. Atât le-a trebuit! Câțiva au întors medalia și i-au arătat reversul. Păi bine, chiar că o cauți cu lumânarea când zugrăvești personajul Maradona altfel decât D10S. Când insiști pe acel Maradona care a trișat și a fost mândru până la capăt pentru un henț care nu are totuși nimic dumnezeiesc în el. Iar lumea a intrat în jocul acesta otrăvit, tropăind de bucurie. Și vin unii acum și te toacă mărunt. Maradona dependent de droguri, Maradona folosit de Camora, mafia napoletană. Maradona alături și iar mândru de tovărășia lui Fidel Castro, Hugo Chavez, Vladimir Putin. E clar. Claro. Când îți asumi o astfel de poziție știi că te așteaptă oprobriul. Poate chiar lapidarea. Ce, bă, tu ești perfect? Bă, moralistule care ești, rușine!

De ce atrăgea Diego, doar pentru că era mare fotbalist?

Nu m-a surprins atât corul contestatarilor contestatarilor lui Maradona, cât tonul lor marțial. Intoleranța de sorginte mai degrabă comunistă, decât inchizitorială. Virulența reacțiilor la niște articole critice, dar care nu puneau la îndoială imensul fotbalist Maradona, ci omul care de la un punct încolo se comportase ca o jucărie stricată. Manipulat și manipulant, păcătos și victimă într-un pachet al viciilor topite în magma talentului. Un personaj atractiv tocmai pentru că, exceptând uriașul talent, mulți ne-am recunoscut în el. Mai un henț, mai o scurtătură, mai un exces.

Să mergem însă la extrem. Și dacă unii ar fi contestat calitatea de fotbalist irepetabil a lui Maradona, statutul lui de zeu al Sportului rege, care ar fi fost problema? Era părerea lor greșită. Era o dovadă că nu se pricep la fotbal. Și că sunt cârcotași. Dar nu era o blasfemie. Și dacă în mintea unora era o blasfemie, deși blasfemiile adevărate ne lasă reci, care era problema? De când plantăm bombe în curtea celor care ne spun altceva decât este dispusă să accepte mintea noastră prea obișnuită cu lucrurile comode și călduțe? Dacă tot ne încingem cu centuri de explozibil, măcar ne asumăm statura de talibani.

Când ni se explica driblingul lui Cruyff

Nu îl apăr pe Radu Naum, nu sunt nici avocatul lui Cristian Tudor Popescu. Dețin numeroși martori, cu Radu am mai multe subiecte de contrazicere decât de zicere. Iar cu domnul Popescu nu comunic nici măcar la distanță. Ultima oară m-a pierdut când apelând la antiteza Cruyff-Maradona a început să descrie cum dribla Johan Cruyff. Vai și amar de noi ăștia care ne-am pierdut mii și mii de ore căscând ochii la meciuri de fotbal! Am înțeles că domnul Popescu ne explică stilul regizoral al lui Kurosawa, Antonioni și Von Trier, că ne spune cum lovește mingea Simona, că dezvăluie ce alianțe se fac după alegeri, că știe care este eficiența vaccinului, dar să ne zică și cum dribla Cruyff, asta mi se pare prea tare.

Boala lucrează

Dar Popescu, Georgescu și Ionescu au voie să nu îl vadă pe Maradona ca încarnarea lui Mesia. Mai ales dacă o fac într-un limbaj urban. Nu suntem pregătiți să acceptăm alte opinii. Degeaba ne înfoiem că ne guvernează spiritul democratic. Aiurea! Nu avem cultura dezbaterii, urâm polemica cerebrală. Dar iubim unanimitățile, venerăm locurile comune.

Maradona nu a fost un loc comun. Maradona a fost singular și a predispus la venerație, chiar la iubire exaltată. Dar tratat cu mai mult curaj era un subiect de discuție terapeutic pentru sănătatea noastră mintală. În schimb, noi ne-am inflamat și ca să ne treacă durerea de cap am înghițit un antinevralgic. Ascunsă, boala lucrează în continuare.