1,19 metri de suferinţă

Nicoleta Grasu ne spune că există viaţă şi dincolo de fazele noastre litigioase

Barcelona vara. Turişti, localnici. Parcul Guel, La Pedrera, Sagrada, Rambla, vilele din Tibidabo, portul cu puzderia de yachturi, toate la locul lor. Şi stadionul Montjuic, undeva […]

Nicoleta Grasu ne spune că există viaţă şi dincolo de fazele noastre litigioase

Barcelona vara. Turişti, localnici. Parcul Guel, La Pedrera, Sagrada, Rambla, vilele din Tibidabo, portul cu puzderia de yachturi, toate la locul lor. Şi stadionul Montjuic, undeva deasupra oraşului, vestigiu al Olimpiadei din ’92. Rămăseseră doar cîteva minute din concursul la disc al Europenelor de Atletism. Soarele era încă sus pe cer, iar femeile acelea voinice îşi strînseseră deja echipamentul. Nicoleta ocupa prima poziţie în clasament, cu o aruncare de 63,48 metri. În spatele ei, la mai mult de un metru, poloneza Wisniewska. Urma prima medalie de aur din cariera Nicoletei. Şi mai urma să arunce croata Sandra Perkovici. Elan, piruetă, apoi discul zboară, zboară, zboară. Muşcă gazonul la 64,67 metri. Aurul Nicoletei Grasu se transformă în argint, iar argintul în nisip, ca în retortele încărcate de magie neagră ale alchimiştilor. Ca în visele rele. Dar nu a fost un vis, a fost ghinion. Un metru şi 19 centimetri de ghinon.

Nicoleta Grasu are aproape 39 de ani şi aruncă discul de vreo 20. Se antrenează împreună cu Costel, soţul ei. Muncesc împreună în linişte, gospodăreşte, fără fiţe, neştiuţi de paparazzi, de tabloide, de televiziuni, de ultraşi, băgaţi în seamă din cînd în cînd de noi, atunci cînd ne aducem aminte că există viaţă şi dincolo de fazele noastre litigioase şi de personajele noastre licenţioase. Nicoleta aruncă discul de 20 de ani şi va continua să o facă fără să se revolte că nu are celebritatea lui Răduţ.

Pe Nicoleta nu o compară nimeni nici cu Iniesta, nici cu Xavi, nici măcar cu Lia Manoliu. Ştie că şi-a ales o disciplină nespectaculoasă, o probă care nu umple stadioanele şi nu înflăcărează imaginaţia mulţimilor. Dar ea îşi vede de treabă, încredinţată că munca cinstită nu e doar izvor de sărăcie, cum pretind băieţii deştepţi. Cînd i se întîmplă, în general la ultima aruncare a adversarelor, să vadă cum aurul devine argint, argintul, bronz, iar bronzul, locul 4 nu se gîndeşte să bea insecticid fiindcă viaţa e monstruoasă. Strînge din dinţi, îşi ia discul în palmele aspre şi aruncă. Fiecare centimetru cîştigat o apropie de Londra. La Olimpiada din 2012 va încerca din nou. Bineînţeles că atunci ne vom aduce aminte de ea. Pentru o zi, vom uita de Răduţ. Asta în cazul că pînă în 2012 va mai şti cineva cine e Răduţ.