Năstase contra Ashe. Nu pe Arthur Ashe

Salt înapoi în timp cu 48 de ani. 10 septembrie 1972, Forest Hills. Ilie cucerea primul lui titlu de Grand Slam, iar noi aflam știrea după două zile din “Sportul”, dintr-un articolaș de pe ultima pagină. Asta ca să nu uităm ce timpuri am apucat unii dintre noi

US Open 2020 își așteaptă finaliștii. Nu a fost o ediție de colecție, dar nu a fost nici Apocalipsa anunțată de pesimiști. Turneul s-a jucat fără spectatori, în vreme ce telespectatorii au încercat să ignore absența atmosferei înghețate de tribunele goale. Estetic, fetele mi s-au părut tot mai băiețoase (vezi Jennifer Brady, un fel de nou soldățel universal, plus Serena despre care oricum nu e voie să zici nimic), iar băieții parcă tot mai îngrijiți, ca să zic așa. Vezi șuvițele blonde ale lui Dominic Thiem. Simpatic. Mode, tendințe. Spiritul timpului.

Gata, vine noua generație?

Despre noutățile tactice și calitatea propriu-zisă a meciurilor, când se va lăsa cortina. Cât fazele finale sunt în derulare este superficial să propui verdicte. Descalificarea lui Djokovici a lăsat urme adânci și a dus la o situație inedită pe tabloul masculin. Acolo unde vom avea, în sfârșit, un câștigător din așa-numita next-gen, din noua generație.

Mă îndoiesc totuși că next-gen a ajuns la putere, așa cum a decretat inclusiv unul dintre eroii adolescenței mele, Mats Wilander. Cu toată deferența și nețărmurita admirație, dragă Mats și dragă Barbara, dragă Patrick și dragă Alex, nu uitați că Roger și Rafa nu s-au prezentat, că Murray nu mai este Murray de când cu operația la șold, iar Nole a fost operat utilizând regulamentul pe post de bisturiu. Credeți că mai aveam, cu ei trei în turneu, semifinalele Carreno Busta-Zverev și Medvedev-Thiem?

Pe când se scria istorie nu din vorbe

Aici, în acest punct de așteptare, vă propun o excursie în timp. Înapoi cu fix 48 de ani, în ziua de 10 septembrie 1972. Tot în America, tot în zona New York (Queens mai exact), dar nu la Flushing Meadows, ci la Forest Hills, locul care a găzduit timp de decenii US Open. Atunci și acolo, Ilie Năstase scria istorie și intra în legendă.

O făcea pe când a scrie istorie și a fi legendă erau sintagme care încă nu își pierduseră sensul din cauza beției de superlative. Ilie câștiga finala contra lui Arthur Ashe după 5 seturi de tenis spectaculos, de o incredibilă calitate. Incredibilă calitate pentru cei care nu l-au văzut pe Ilie în perioada lui de glorie și nu i-au văzut jucând pe oamenii aceia cu micuțele și anacronicele lor rachete de lemn. Anacronice astăzi.

Cu cine se bătea atunci Ilie

Ilie nu avusese un turneu ușor. La start se aliniaseră nume mari ca Stan Smith, câștigătorul din anul precedent, Arthur Ashe, campion în ’68, instituția numită Rod Laver, Ken Rosewall, John Newcombe, Manuel Orantes și un anume foarte tânăr Jimmy Connors. Năstase, favorit 4 al Grand Slam-ului American, dar neluat cu adevărat în calcul ca protagonist, fusese pe punctul să iasă din competiție încă din turul secund.

Îl întâlnise atunci pe englezul Roger Taylor și câștigase cu multă transpirație în 5 seturi, ultimul la tie-break. Ilie și-a adus aminte perfect epica meciului și scorul pe seturi atunci când am discutat pentru interviul din urmă cu câteva luni, semn că (și) memoria marilor campioni funcționează altfel decât a noastră, a cetățenilor comuni.

Spectacol pe iarbă

Așa cum spuneam, finala a fost un spectacol. Ashe era marele favorit. Se juca pe iarbă la Forest Hills și se juca ofensiv, serviciu-vole. Loviturile lui Ilie și ale lui Ashe se întreceau în acuratețe și în eleganță, iar Ilie, mai serios și mai aplicat ca niciodată ataca nu o dată și pe serviciul adversarului.

Centralul de la Forest Hills nu avea nimic din măreția arenei care poartă astăzi numele oponentului din acea finală, Arthur Ashe. Ce vreți mai mult dacă pe una din laturile mari arena centrală se învecina cu alte terenuri, de care era despărțită cu niște panouri publicitare!?

Cel mai

US Open ’72 a fost primul titlu de Grand Slam pentru Năstase și cel dintâi pentru un sportiv din România. Ilie avea 26 de ani la Forest Hills 1972. Se copsese mai târziu din cauza riscului de țară, dar etala un tenis de o frumusețe fără egal. Capriciile îi condimentau jocul, nu îl alterau, așa cum își închipuie cei care nu l-au văzut cu adevărat.

În anul următor, Ilie câștiga Roland Garros fără set pierdut și devenea primul număr mondial al ierarhiei computerizate ATP. Era cel mai bun, cel mai talentat, cel mai inventiv. Și cel mai neastâmpărat.

A fost un fenomen. Unic. Dacă vreți să îl descoperiți pe acel Năstase, platformele digitale vă stau la dispoziție. Dacă vreți să descoperiți altceva, puteți citi presa mondenă.