Boicotul, pandemia, Ilie și Simona

O poveste de la Wimbledon, din urmă cu aproape jumătate de secol, care se leagă straniu de US Open 2020

Vara anului 1973. Lumea era mai puțin tehnologizată, deși americanii transmiseseră în direct aselenizarea. Se trăia mai simplu, nu se mânca atât de bio, vacile nu apucaseră să polueze planeta. Și tenisul era mai simplu, mai cu rachete de lemn. Se juca mai ofensiv decât în zilele noastre, nostalgicii ar zice că și mai spectaculos, premiile turneelor erau de vreo 20 de ori mai mici, iar marii campioni nu pozau în genii mistuite de flacăra pasiunii pentru sportul lor.

Războiul pornește mereu din Balcani

În vara lui ’73 s-a întâmplat ceva la Wimbledon mai important decât eterna ploaie care amâna meciurile. De-abia înființata organizație a jucătorilor profesioniști, ATP, hotăra să boicoteze cel mai vechi turneu de Grand Slam în semn de solidaritate cu Nikola Pilici, suspendat de federația propriei țări (Iugoslavia pe atunci) și de ILTF (vechea denumire a federației internaționale, actualmente ITF). Croatul Pilici refuzase să evolueze în Cupa Davis pentru Iugoslavia contra Noii Zeelande. Cum atunci ca și acum, ITF tutela atât Cupa Davis, cât și cele 4 turnee de Grand Slam, suspendarea lui Pilici acoperea implicit participarea acestuia la Wimbledon.

ATP își arată mușchii

Într-o acțiune fără precedent, prin care probabil că voia să își arate și mușchii cei tineri, ATP recurgea la boicotul exclusivistei întreceri de la All England Lawn Tennis and Croquet Club. Lipseau de pe tablou 81 de jucători de top, printre care și Stan Smith, campionul en titre (după finala istorică împotriva lui Ilie Năstase din ‘72). Teribilă lovitură pentru organizatori! În afara lui Stan Smith, se alăturaseră boicotului John Newcombe, Arthur Ashe, Ken Rosewall, Roy Emerson, Tom Okker sau Manuel Orantes. Nu lipseau însă chiar toți. Trei jucători din ATP încălcaseră consemnul. Cap de listă, însuși Ilie Năstase, copilul teribil al tenisului anilor ‘70. Lângă el, două nume modeste, britanicul Roger Taylor și australianul Ray Keldie.

De ce s-a dus Ilie la Wimbledon

Ilie Năstase nu era un spărgător de grevă. Campionul de la US Open 1972 fusese obligat de regimul comunist de la București să participe la Wimbledon. Ceaușescu era în perioada în care zâmbea frumos Occidentului. Participarea lui Năstase la Wimbledon era un mesaj de bunăvoință față de britanici, prin care Ceaușescu își asigura un cec în alb. Sau locul în caleașca regală alături de Elisabeta a II-a. Să reținem sintagma „cec în alb” fiindcă vom mai vorbi despre ea. Până atunci să spunem că Ilie fusese pus într-o situație jenantă față de ATP și colegii/rivalii din circuit. Față de care își motiva acțiunea prin faptul că era căpitan al forțelor armate ale Republicii Socialiste România și nu putea refuza un ordin militar.

Ocazia și regretul

Ordinul nu putea fi refuzat, dar putea fi cumva împins în derizoriu. Deși era marele favorit și tânjea după titlul răpit un an mai devreme de Smith, deși era cel mai bun jucător din lume (tocmai câștigase Roland Garros fără să piardă set, în finală cu, cine credeți?, Niki Pilici!), Ilie al nostru pierdea în turul al 4-lea în fața americanului Sandy Mayer. Sigur, în sport există surprize. A plutit însă mereu bănuiala că această înfrângere a fost felul lui Năstase a de a se scoate în fața celor din ATP, deși marele nostru campion nu a confirmat teoria nici până în zilele noastre. Faptul este că finala, tristă de altfel, câștigată de cehul Jan Kodes contra sovieticului Alexander Metreveli, a sporit regretul că Ilie a ratat ocazia unică de a pune mâna pe trofeu.

6 din Top 10!

Salt în timp 47 de ani. US Open 2020 nu este victima unui boicot instituțional, ci a pandemiei. Abandonul multiplu al jucătoarelor de top este o formă mutantă de boicot. Iar efectul devastator asupra turneului este similar cu Wimbledon 1973. Tabloul feminin arată cel mai lovit, 6 dintre primele 10 clasate ale clasamentului WTA retrăgându-se de pe tabloul de concurs. Alături de Simona Halep se regăsesc campioana de anul trecut, Bianca Andreescu, și liderul WTA, australianca Ashleigh Barty. Lista absențelor de marcă este completată de Belinda Bencic, Kiki Bertens și Elina Svitolina. La băieți, daunele sunt ceva mai mici, căci dintre numele grele „doar” Nadal și Federer (accidentat) nu vin la Flushing Meadows. Marea pierdere pentru organizatori este, așadar, scăderea dramatică a atractivității concursului fetelor. Prezența Serenei este o compensație, dar nu suficientă. La fel a Karolinei Pliskova, devenită principală pretendentă la titlu.
De aici încolo putem începe a glosa despre temeinicia deciziei Simonei. Românca se află într-o companie numeroasă și selectă, deci nu poate fi acuzată pentru singularitatea opțiunii. În plus, pragmatică și foarte atentă cu integritatea ei fizică și mentală, Halep nu a lăsat senzația niciodată că se dă lovită. Organizatorii US Open țineau însă ca ea să participe și plusaseră trecând-o pe afișul turneului. Împreună cu Serena, Simona ar fi fost al doilea pol de interes al tabloului feminin. Participând, Simona își asigura un cec în alb față de americani exact la turneul de Grand Slam unde încă are ceva de demonstrat. Era un gest de gratitudine, care ar fi atras recunoștința perenă a organizatorilor US Open.
Este o bănuială solidă. Era și un prilej, aș zice unic, pentru încă un mare trofeu. Dincolo de preceptele morale invocate de Marion Bartoli. Cu sau fără pandemie, timpul trece. Simona va împlini 30 de ani la anul, exact după US Open.