E fatal dacă se supără Tătă pe tine!
Încă un exercițiu pentru a înțelege de ce îl respinge lumea fotbalului pe Duckadam. Ei, mediocrii perfecți, îl discreditează pe eroul imperfect. Ce malversațiune!
![Permalink to E fatal dacă se supără Tătă pe tine!](https://blogsport.gsp.ro/geambasu/wp-content/uploads/sites/5/2020/06/Tatarusanu-930x524.jpg)
Încă un articol despre demisia lui Helmuth Duckadam de la FCSB? Da, articolele curg și ele proporțional cu dimensiunea personajului. Dimensiune epică ar zice unii care, deși nu l-au văzut apărând, sunt recipientele noului limbaj de lemn. Altfel despre Duckadam? Este complicat după ce Ovidiu Ioanițoaia i-a schițat profilul cu migală și pricepere de artizan. Poate doar altceva despre Duckadam. Despre felul în care este văzut inacceptabilul erou de la Sevilla de antrenorii și de fotbaliștii de azi.
Plăcerile rataților
Fiindcă în asta s-a transformat Helmuth pentru destui din lumea fotbalului. Într-o glorie prea mare, deci inacceptabilă. O legendă care mușcă din mediocritatea dată cu sclipici a celor de acum. Duckadam nu mai este incredibilul, nemaivăzutul, extraordinarul, supranaturalul. După ce într-o seară magică a confiscat toate epitetele, domnii și tovarășii de lângă soclul statuii care se clădise singură în 4 secvențe unice au început să dea cu ciocanul. Mai întâi timid, apoi din ce în ce mai cu curaj. Cu spor. Plăcerea ratatului este să scuipe, să dea cu pietre, să mânjească. Ratatul este acea specie care le știe pe toate, are toate talentele din lume, dar pe care numai un accident istoric l-a împiedicat să își ilustreze geniul.
Îl lua la masa. Săru’ mâna!
Laurențiu Reghecampf este altceva. Potrivit standardului românesc, un antrenor de succes. Reghe rememorează relația cu fostul portar cu ceva care ar putea mirosi a nostalgie: „De câte ori nu l-am chemat la masă… eu l-am luat cu mine în avion în deplasări…, a venit cu noi în avion, cu soția lui”. Hmm! Cu ceva asemănător se fălea și sinucigașul Vasile Turcu. Că îi mai dădea lui Dumitrache o sută de lei, să își ia de băut.
Binefăcătorul și cerșetorul. Totuși, Reghecampf susține că avea dialog profesional cu Helmuth, deși îl deranjau analizele acestuia de la TV. Mai spune „Laur” că ar fi încercat la vremea respectivă chiar să îl coopteze în staff pe Duckadam, deși directorul de imagine îl toca sistematic când analiza jocul Stelei. Încă se numea Steaua echipa confiscată de Becali și macheii lui.
Se supără Tătă!!
Doar că Helmuth, furat de fișa postului de analist TV, care prevede să te pricepi și mai ales să spui ce gândești, a comis greșeala de neiertat de a-l fi criticat pe Tătărușanu. Iar să observe Duckadam că Tătă nu iese bine pe centrări ori că nu are o priză corectă la minge, asta chiar a umplut paharul, dom’le! Cine mai era și ăsta să îl învețe pe Tătă care-i treaba cu poarta? Tătă care apărase și el vreo 3 meciuri pe bune pân’ să vină la Steaua de la Gloria Bistrița. Acea Gloria Bistrița, ehehe! Și atenție, Helmuth nu îi reproșase că are freza pe dreapta sau că îi stă părul vâlvoi, observase că portarul campioanei României de la acea vreme nu avea câteva deprinderi elementare. Din abecedarul portarilor.
Dimensiunile imposturii
Ce i-o fi zis Denis Man lui Helmuth pur și simplu nu mă interesează. Nu-l credeam așa belicos pe Man, nu o arăta pe teren. Poate o fi teribilism, poate este curentul de opinie emanat oficial la FCSB. Discreditarea lui Duckadam nu este o întreprindere riscantă, fiindcă Duckadam nu este nici perfect, nici sfânt. Poate că este și un pic comod și nițel prea ancorat în trecut. Este imperfect, ca noi toți, minus Alexandru Tudor. Asta ca să pricepem proporțiile smintelii.
Ideea de bază este că domnii fotbaliști și domnii antrenori care au scris câteva pagini cu greșeli de ortografie ale fotbalului autohton se supără atunci când sunt criticați de unul care a scris istorie în fotbalul mondial. Asta ca să pricepem dimensiunile imposturii.