Pariați, voinicii mei!

Pariem, Măria Ta! Dar unde și pe ce? Eh, puțintică răbdare! Între timp, ne uităm la Haaland și ne gândim de ce nu seamănă cu el Florineii și Deniseii noștri

Sociologii pun repede diagnosticul. Casele de pariuri sunt proiecția dorinței de îmbogățire rapidă a oamenilor, spun ei. Evident, nu se duce nimeni să parieze pe Haaland sau pe nu știu ce ogar din Asia din pasiune pentru norvegieni sau din iubire pentru rasa canină. Dar casele de pariuri, cu nava lor supersonică pariurile sportive, sunt unul dintre mijloacele, totuși legale, prin care poți ajunge la bani. Sau la dependență. La faliment personal, familial. Se întâmplă așa cam peste tot în lume, să nu ne biciuim mai mult decât este cazul cu acel mioritic „ca la noi la nimeni”.

Fotbalul de cazarmă
Repornirea campionatului german a însemnat și deblocarea parțială a pariurilor pe meciurile de fotbal. După luni de pauză, s-a mizat online, căci casele „fizice” rămân închise deocamdată. Numai că de data asta s-a pariat pe meciuri adevărate, nu virtuale. Este drept că fenomenalul Erling Haaland pare un personaj desprins din jocurile pe calculator, iar pe stadioanele goale zgomotul sec al mingii și rezonanța metalică a barelor ne-au creat ciudate senzații vizual-auditive. Dar tot este mai bine decât nimic. Poate nu întâmplător modelul acestui fotbal de laborator-cazarmă pleacă din Germania și nu din Italia sau Franța. Nici măcar din Anglia. Și încercați să nu citiți afirmația în cheia nemți-hitleriști, nazi și alte bazaconii. Inutil îndemn, dar merită încercarea.

14.000 la 250. Un meci fără istoric
Să nu pierdem totuși subiectul legat de casele de pariuri, ca prelungire materială a pasiunii microbistului de la noi și nu numai. În studiul GfK realizat pentru Gazeta Sporturilor, aproape 30% dintre participanți au mărturisit că pariază pe evenimente sportive. Iată (și) de ce pe teritoriul României sunt aproximativ 14.000 de astfel de unități fizice. Cărora li se adaugă 15.000 de agenții cu „păcănele” și, încă, 1.900 de agenții loto. Cerere și ofertă. Un număr impresionant, dar pe care nu îl putem cântări decât prin comparație. Ca să fim chiar răi, hai să vedem numărul librăriilor. 250, cu aproximație. Nu, nu s-a pierdut niciun zero pe drum! De ce l-am fi pierdut din moment ce, potrivit statisticilor, 70% dintre compatrioți nu citesc nici măcar o carte pe an, iar 23% nu cumpără niciodată cărți?

Credem!
În schimb, numerele anunță că suntem credincioși. Măcar de-ar fi așa, iar numărul de biserici să cuantifice direct proporțional credința. Am însă unele rezerve. În concluzie și nu neapărat surprinzător, locul întâi al clasamentului este ocupat de lăcașurile de cult. 18.300 de biserici sunt, așadar, în România! Mai multe decât cabinetele stomatologice (uite că ne dor și măselele!), care ocupă locul doi al clasamentului, cu 15.000 de sedii, ori decât farmaciile, puțin sub 10.000.

Sursa de depresie
Carevasăzică citim puțin spre deloc, ne uităm mult la meciuri și ne rugăm să ne iasă pariul! Între timp, mergem la farmacie și pe la dentist. Pe genunchi, aceasta ar fi concluzia scurtei noastre călătorii în lumea statisticii sociale. Care, ne place, nu ne place, ne pasă sau nu, ne plasează constant la coada Europei în materie de consum de carte și de săpun sau pastă de dinți. Și pentru că așa s-a construit România ultimelor 3 decenii, cei 45.000 de salariați din industria pariurilor, închisă deocamdată, nu mai au nicio garanție asupra locului de muncă. Aceasta este o sursă de depresie mai mare decât a celor care nu prea mai au unde și pe ce să parieze.

Sportul nu ca alergare spre bet-uri
Poluant cu adevărat, sportul la noi nu este parte a culturii sociale, ci vehicul spre o improbabilă îmbogățire ori spre violență. Verbală sau fizică. În lumea din care vine „cyborg”-ul Haaland, imperfectă și aceea, pândită mereu de alienare, lucrurile stau un pic diferit. În sensul că oamenii aleargă mai mult prin parcuri decât spre bet-uri. Și nu citesc doar pentru că se înserează prea devreme trei sferturi din an. Da’ tot noi suntem mai culți și mai puri, așa-i?