Intrusul

Roland Garros cu Soderling este ca Parisul cu fast food-uri pe Champs Elysees

Robin Soderling trebuia să joace finala de la Roland Garros. Robin Soderling a intrat pe terenul Philippe Chatrier, dar într-un mod ciudat a lipsit de la întîlnirea […]

Roland Garros cu Soderling este ca Parisul cu fast food-uri pe Champs Elysees

Robin Soderling trebuia să joace finala de la Roland Garros. Robin Soderling a intrat pe terenul Philippe Chatrier, dar într-un mod ciudat a lipsit de la întîlnirea cu Rafa, ale cărui lacrimi au încheiat în notă de film indian un meci fără istorie şi fără strălucire. Spaniolul nu poartă vina pentru după-amiaza noastră de duminică ratată. Nadal şi-a făcut treaba cum ştie el mai bine. A cîştigat. Meticulos, încruntat, concentrat, apoi descătuşat. Unghiuri imposibile, complicitate perfectă cu zgura, pe care ştie să alunece ca un patinator. Curse perfecte către mingi dinainte pierdute, pe care le întorcea nu se ştie cum peste fileu. Un mecanism impecabil, căruia îi mai intră din cînd în cînd şortul în fund. Rafa a pus la loc muşchii pierduţi, poate juca şi două partide într-o zi, iar acel băiat subţiat şi subţirel, vulnerabil şi previzibil a rămas doar o amintire. Punct în care dacă îţi exprimi vreo îndoială eşti pus la colţ. Deci, odă vitaminelor şi muşchiului de vacă în sînge!

Înapoi la Soderling. Suedezul era cheia fanteziilor noastre despre o finală de vis. Îl strivise pe Federer în sferturi, se încălzise cu Berdich în semifinale, acum ar fi urmat încă o demonstraţie de forţă aplicată pe adversar. Mats Wilander îi crescuse cota compatriotului în studioul Eurosportului, sorbit din priviri de Annabel Croft. Fostul cîştigător de la Paris încerca să ne spună că Robin este urmaşul altor mari suedezi, căci el loveşte mai tare şi mai sigur decît toţi la un loc. Un fel de produs de sinteză de Borg, Edberg, plus Wilander. 24 de titluri de Mare Şlem concentrate în braţul de fier al lui Soderling. Măi, măi!

De fapt, lui Soderling îi lipseşte ceva care nu se obţine prin antrenament asiduu. Ceva ce au avut din plin înaintaşii lui. Farmecul. Personalitatea. Sîngele albastru şi rece de campion. Nobleţea de a lupta dincolo de limite. Borg, Edberg şi Wilander au fost aristocraţi veritabili, el e un burghez care a prins gustul ficatului de gîscă. Aşa se explică figura tristă din cele două finale de Roland Garros de pînă acum. Senzaţia că un intrus a ajuns să lupte pentru trofeu cu Federer, iar acum cu Nadal. Soderling nu captivează asistenţa, e un iceberg nebărbierit care vrea să-şi scufunde adversarul. El nu are nuanţe, fineţuri, el are forţă. El este un lopătar care trimite servicii cu peste 220 de kilometri pe oră, un voinic scandinav care dă tare în minge şi cu forehand-ul şi cu reverul. CT Popescu îi zice halebardier, probabil dintr-un exces literar. Din păcate, cred că acest personaj din nord ne va mai strica şi alte după-amiezi de duminică.