Norocul lui Stanciu, ghinionul lui Marin

Champions League ne oferă nu doar satisfacții estetice, ci și măsura corectă a valorii jucătorilor noștri

Posibil să fim subiectivi. Suntem așa și atunci când lucrurile se întâmplă bine, și atunci când ele merg rău. A fi subiectiv nu înseamnă neapărat să vezi că albul e negru. Cazurile în antiteză ale lui Nicolae Stanciu și Răzvan Marin merită aprofundate fiindcă discutăm despre doi fotbaliști importanți ai echipei naționale înainte de meciul capital cu Suedia.

Consistent, curajos, inspirat

Nicolae Stanciu a evoluat 70 de minute contra Barcelonei, în Slavia-Barca 1-2, iar Răzvan Marin nu a prins niciun minut pe teren în Ajax-Chelsea 0-1. La Praga, Stanciu a jucat curajos, consistent și cu personalitate, a pus osul, a fost omul care a asigurat legătura între compartimente cu o stăpânire de sine remarcabilă. Poate este o exagerare, mi se pare cel mai bun meci al lui dintotdeauna.

Misterul Slavia

Rămâne senzația explicită că Slavia este o altă echipă decât cea pe care a înfruntat-o nu demult CFR-ul. Una mai bună, mai curajoasă, cu calități tehnice evidente și cu o capacitate fizică exemplară. Ca să nu zic de-a dreptul suspectă. Bineînțeles că mai este și posibilitatea ca Dan Petrescu să fi descifrat atât de profund jocul echipei lui Jindrich Tripsovsky, mai adânc chiar decât Ernesto Valverde sau Antonio Conte, încât Slavia să fi părut un adversar mai la îndemână decât era în realitate.

Să credem L’Equipe!

Ce știm sigur este că Barcelona a câștigat absolut norocos și nemeritat meciul, că a înscris un gol ciudat prin Suarez, care a fost convertit apoi în autogolul lui Olayinka. Cine se mai poate lăuda cu un raport de 24-13 șuturi la poartă contra fostei campioane a Europei? Rar am văzut Barcelona asediată în ultimele 20 de minute ale partidei, redusă la o apărare disperată, deposedată de arma ei favorită, posesia, o Barcelonă uimită/strivită parcă de calitatea unui mijlocaș roman numit Nicolae Stanciu, notat cu 7 în L’Equipe și, pricinos/caraghios, doar cu 5 în cotidianul catalan Sport. O întrebare retorică. În afara lui însuși, să fie și Jindrich Tripsovsky responsabil de această frumoasă metamorfoză a lui Stanciu?

Răzvan și antrenorul liniilor drepte

Drumul ne duce natural la cazul Răzvan Marin. Fiindcă devine un caz această absență prelungită a lui din echipa lui Ajax. Antiteza dintre situația lui Stanciu și cea a lui Marin mi se pare evidentă. Nu susțin teoria că Ten Hag are ceva cu Răzvan pentru că e român. E o prostie în sine, dacă nu-l doreau acolo nu îl transferau. Dar. În timp ce Nicușor beneficiază de un antrenor care a știut să descopere în el ce are mai bun, să îi aprindă focul interior, Răzvan a dat peste un tip care nu lucrează decât cu linii drepte. Ten Hag i-a dat credit o perioadă, l-a considerat în mod greșit înlocuitorul de drept al lui Frankie de Jong, ceea ce Răzvan nu este. Iar de acolo s-a rupt totul. Nemulțumirea antrenorului pare să se fi transformat în ranchiună. Într-un soi de răzbunare.

Dar Alvarez și Martinez?

Inflexibil, antrenorul lui Ajax dă impresia că îl pedepsește pe Răzvan că nu a fost la înălțimea așteptărilor. Nu a atins acest orizont de așteptare Răzvan, corect, dar argentinianul Lisandro Martinez și mexicanul Edson Alvarez l-au atins? Deoarece ei au evoluat ca mijlocași la închidere împotriva celor de la Chelsea. Postul pe care s-a consacrat și Marin. Deci comparăm mere cu mere, nu cu pere. Tineri amândoi, transferați tot anul acesta și pe sume similare tranzacției dintre Standard și Ajax. Nici Martinez, nici Alvarez nu mi s-au părut acei fotbaliști care prin prestațiile lor să îl bată în cuie pe banca de rezerve pe Marin. Nimic special, nici la nivelul implicării în jocul colectiv, nici al acurateței intercepției ori al determinării. Și atunci? Sincer, dincolo de teoria persecuției.

Blocajul lui Ten Hag

Un posibil răspuns este deja pomenita inflexibilitate a lui Ten Hag. Bașca lipsa lui de reacție într-o situație sensibilă. Pe final de meci, la 0-0, într-o secvență a meciului în care Chelsea domina, Ten Hag încă nu apelase la celelalte două schimbări la care mai avea dreptul. Și care puteau da aer echipei care cam gâfâia. Ca un antrenor începător, i-a trimis în teren în disperare de cauză pe Huntelaar și Siem de Jong de-abia după golul lui Batshuayi. Era prea târziu.

Vă invit să trageți singuri concluziile. Între timp, ca să zâmbim împreună, hai să revedem o fază comică. Degajarea cu mâna a portarului Anthony Lopes de la Lyon, omul care-l ține rezervă pe Tătărușanu. Face toți banii să îl vezi pe Lopes cum își pune mâinile în cap după imensa greșeală sancționată imediat cu gol de Benfica. Nu e frumos deloc să te bucuri de necazul altuia, dar în cazul ăsta nu m-am putut abține. Cine știe, poate că asta o fi șansa lui Tătă?!