Viața la 28 de ani

Pentru unii poate fi vârsta bilanțului, pentru Simona poate fi continuarea aventurii. Depinde de ea. De oboseala organismului, de renașterea dorinței de luptă

Mesajul lui Darren Cahill o trimite pe Simona Halep în lumea copilăriei. Fostul și viitorul antrenor vorbește acolo despre bucuria de a primi cadouri pe care numai cei mici o trăiesc cu adevărat. Dar campioana de la Wimbledon tocmai a împlinit 28 de ani. La mulți ani, Simona! Este o vârstă la care poate cel mai important cadou este să știi ce vrei să faci mai departe.

Momentul de glorie absolută

Fiindcă nu mulți au longevitatea Serenei Williams. Apropo, Serena a împlinit și ea o vârstă. 38 de ani. 10 ani și o zi le despart pe Serena și pe Simona. Americanca este născută pe 26 septembrie, românca pe 27. Le mai despart și 21 de titluri de Grand Slam. Simona, două, Serena, 23. Dar nu despre rivalitatea dintre Simona și Serena este vorba acum, tranșată în mai puțin de o oră de Simona la ultimul episod. Întâmplător, chiar finala de la Wimbledon. Acela a fost momentul de glorie absolută al Simonei. Din toată cariera, peste triumful de la Roland Garros, care era suspinul fericit după o agonie de 3 ani. Un turneu perfect, o secvență magică, venită parcă de nicăieri, într-un an sărac în performanțe. Fără alt concurs, major sau minor, câștigat.

A rămas intactă dorința de a câștiga?

După finala de la Wimbledon, domnul Stere Halep, ne anunța că de acum încolo vor veni cei mai frumoși ani din cariera fiicei lui. Dincolo de implicarea afectivă, poate știe dumnealui ceva ce nu știm noi toți ceilalți. Și ar minunat să fie așa. Domnul Stere Halep nu este totuși sinonimul lui Richard Williams, creatorul jucătoarelor Venus și Serena. Antrenorul, mentorul și paznicul fiicelor lui. Contează însă cum vede Simona viitorul ei în tenis la 28 de ani, părerile tatălui sunt doar recuzită sentimentală. Și-a păstrat ea intactă dorința de a cîștiga? Puterea aceea de luptă care a făcut-o faimoasă în ochii publicului și speritoare în cei ai adversarelor?

Paradoxalul an 2019

Separând diamantul de la Londra, 2019 a fost un an modest pentru Simona. Modest pentru standardele unei mari jucătoare și prin comparație cu anii precedenți. A început 2019 chinuită de o accidentare la spate, pare să îl încheie în aceeași notă. Un tur patru la Melbourne, sfert de finală la Paris și tur secund la US Open. Plus finală la Madrid, semifinală la Miami, retragere în sfertul de finală de la Toronto. Retragere din nou, săptămâna asta, la Wuhan. Iarăși dureri lombare, din nou întrebări. Iar Wimbledon pare atât de departe. Din alt timp. Dintr-un vis.

Incredibila aventură a Biancăi Andreescu la Flushing Meadows, încheiată tot cu o victorie în finală contra Serenei Williams, a resetat memoria iubitorilor tenisului. Bianca este acum personajul la modă. Gloria alunecă mai repede și mai lin decât cel mai mare patinator.

Sacralizarea lui Darren

Mi se pare că Simona așteaptă totul de la reluarea colaborării cu Darren Cahill. Cred că și cei mai mulți dintre noi, suporterii ei, au același orizont de așteptare. Asta nu este neapărat bine, sanctificarea lui Cahill nu este productivă. Nevoia de viață personală ar fi alt element care trebuie introdus în ecuația asta cu mai multe necunoscute privind viitorul carierei Simonei. Banalitate, ca orice campion, ea nu își mai aparține în totalitate. Este în această afirmație și literatură, și adevăr practic, fiindcă de la un punct încolo campionul deține o responsabilitate morală față de cei care îl iubesc și îl susțin necondiționat.

Un cadou mic

Asta nu înseamnă că Simona este debitoare în relația cu suporterii, că trebuie să își organizeze viața cum ne-ar plăcea nouă. Simona are dreptul la oboseală și la sațietate față de muncă în aceeași măsură ca oricare alt om de pe planetă. De aceea cred că de ziua ei cel mai potrivit cadou este să o lăsăm în pace și să nu o încărcăm cu tot soiul de obligații. Și, dacă putem, să ne întoarcem preț de o clipă la Wimbledon. Miroase a bucurie pură, a petunii și a iarbă proaspăt tunsă. Simțiți?