Simona și uraganul Taylor

Americanca a avut un plan de joc de care s-a ținut la literă. Așa a învins-o pe campioana de la Wimbledon. Dar o astfel de desfășurare a unui meci de tenis este fără precedent

Nimic nu anunța… Dezastrul? Furtuna? Ciudățenia sau absurdul unei partide în care adversara vine la fileu de 105 ori? Dacă ați mai văzut așa ceva, vă rog spuneți-mi! Eu nu am știință și cunoștință, nici măcar din epoca în care tenisul, cel al bărbaților în special, însemna serviciu-vole. Dar la meciul Simonei cu Taylor Townsend s-a întâmplat.

Filmul meciului
Începuse în grafic Simona, cu un prim set câștigat calm, 6-2. Situația părea sub control, chiar era, masiva americancă nu avea decât răspunsuri sporadice la jocul precis al româncei. Townsend, exponentă autentică a stilului de alimentație fast-food, lovea tare și căuta să își exploateze calitățile specifice de stângace. În special la serviciu. Îmi închipui că puțini au rezistat până târziu în noapte să vadă meciul Simonei, urma o zi de lucru. Și mai ales că tot ce se întâmplase anterior anunța o victorie de traseu pentru campioana de la Wimbledon. De aceea încerc acest succint film al meciului.

Ca Federer, Sampras și Edberg la un loc
Setul secund a început într-o notă contrară primului. 2-0 pentru Taylor, pe fondul unei relaxări pasagere a Simonei. Așa credeam. S-a făcut 2-1, apoi Simona a avut mingi de 2-2. Ratate. În loc de 2-2 a fost 3-1. Apoi 4-2, 5-3, 6-3. Cu câteva sclipiri ale Simonei, dar și cu multe, foarte multe greșeli neforțate de adversară. Epica partidei era însă alta. Americanca avea un plan de joc pe care îl urma neabătut. Venea la fileu. Pe primul serviciu, pe al doilea, pe loviturile de retur mai accesibile ale româncei. Și pe cele mai dificile. Iar voleul sau demivoleul erau executate cu acuratețe demnă de Federer, Edberg și Agassi în zi bună! Și sigur că pofta venea mâncând, și ce foame îi era lui Taylor! Iar îndoiala, dincolo de fileu, creștea direct proporțional. Cu cât strângea Taylor mâna mai tare pe racheta Dunlop, cu atât devenea mai rigidă priza Simonei pe Wilson-ul ei de ultimă generație.

Carnețelul
A fost un moment pe finalul setului decisiv pe care l-am prins fiindcă spotul publicitar al Eurosport-ului a durat ceva mai puțin. Era 6-5 pentru Simona, Townsend urma să servească pentru a rămâne în meci. Nu arăta foarte lămurită. Dimpotrivă. Înainte să se ridice de pe scaun a scos un carnețel din geanta de echipament și a citit ceva acolo. Bineînțeles că nu un pasaj din ultimul roman al lui Philip Roth. În acest timp, Simona părea calmă și stăpână pe situație. Privea undeva departe, poate spre săptămâna a doua a turneului. Tiebreak-ul a fost dramatic și a dat câștig de cauză jucătoarei care a știut de la un capăt la altul ce vrea. Repet, care a avut un plan de joc. Din care nu s-a sfiit să citească, precum un școlar conștiincios, chiar în timpul meciului. Într-un moment capital al acestuia.

Factorul Dobre
Nu se întâmplă în fiecare zi ca adversara să atace fileul de 105 ori. Să servească atât de precis și de variat, să instrumenteze voleul cu o naturalețe dezarmantă. Probabil că a fost meciul vieții pentru Townsend și ea va redeveni o jucătoare de pluton. Posibil chiar de la următorul meci, contra Soranei, de ce nu? Problema este că Simona nu a avut răspuns, dincolo de ziua excepțională a oponentei. Aici ajungem la antrenor. Dincolo de tot ce ne spune Simona despre Daniel Dobre, rămân la convingerea că ea merită un om mai pregătit lângă ea. Unul pregătit nu doar să îi cânte în strună. Unul care să o învețe să se plieze pe stilul adversarei, unul care să îi ofere alternative, inclusiv la situații cu totul atipice.

Și hârjoana cu Cahill
Simona Halep este un om inteligent și este o mare jucătoare, dar nu cu Dobre va progresa. Iar hârjoana cu Darren Cahill, acest joc de-a v-ați ascunselea, vine, nu vine, este, nu este nu produce nici el nimic în afară de știri semimondene. Poate că eliminarea prematură de la US Open, încă una, va fi prilejul unei noi setări pentru Simona. La Wimbledon totul a mers perfect și grație întâmplării fericite că nu a dat peste nicio „nebună”. Timpul trece, iar la aproape 28 de ani nu ești bătrân, dar începi să vezi deja sfârșitul autostrăzii pe care gonesc marii campioni. Și obosești, și te gândești tot mai des că ai atâtea alte priorități în viață.

Altfel, reconfortantă buna dispoziție a Simonei la conferința de presă de după meciul cu Townsend, când a găsit puterea să glumească (amar) despre felul în care americanca îi cerea sfaturi. Probabil că această forță de a trece peste înfrângeri dureroase îi separă de campioni de noi, ceilalți.