Hagi la reciclare

Fostul căpitan al naţionalei e prizonierul unei admiraţii ipocrite. Specialitatea casei în fotbalul nostru

Hagi ne-a dăruit bucurie. Emoţie şi frumuseţe. Driblingurile lui străluceau la fel şi pe vremea salamului cu soia, şi după ce supleanţi de tot felul s-au […]

Fostul căpitan al naţionalei e prizonierul unei admiraţii ipocrite. Specialitatea casei în fotbalul nostru

Hagi ne-a dăruit bucurie. Emoţie şi frumuseţe. Driblingurile lui străluceau la fel şi pe vremea salamului cu soia, şi după ce supleanţi de tot felul s-au transformat în luptători împotriva sistemului. Hagi ne-a mai oferit şi o brumă de mîndrie naţională într-o perioadă în care nu era foarte la modă să fii român. Perioada se prelungeşte, iar moda n-a dispărut, deşi ne place să ţinem coada sus. Un deceniu şi jumătate, fotbalul nostru a trăit pe spinarea lui Gică, a obţinut mai multe calificări la Mondiale şi Europene decît într-o jumătate de secol, timp în care şefii SRL-ului de dat cu piciorul în minge s-au căpătuit şi s-au geluit, şi-au pus lentile de contact şi au acces în organisme internaţionale. Cum ar fi spus un fost preşedinte al Republicii, au devenit lideri zonali.

În contrapartidă, lui Hagi i se oferă un titlu simbolic de monarh, bătăi încurajatoare pe umăr şi ironii subţiri pe marginea unor inabilităţi lingvistice. Plus ipocrizie, e drept, ambalată în doze homeopate, să nu se observe. Din cînd în cînd i se cere părerea despre evenimente care marchează cenuşiul fotbalului românesc, dar mereu ai senzaţia că unii sau alţii de-abia aşteaptă să-i folosească greutatea numelui pentru a-şi legitima alte şi alte coţcării. Ultima nepoliteţe pe adresa lui Hagi vine dinspre Şcoala Naţională de Antrenori. Instituţia condusă de Mircea Rădulescu a observat că licenţa Pro a celui mai mare fotbalist român a expirat pentru că posesorul s-a dedicat unui proiect banal, prin care îşi propune nici mai mult nici mai puţin decît să crească fotbalişti. Mare brînză! Dar noi îi avem, pute pămîntul patriei de talente, de diamante şi briliante neşlefuite care de-abia aşteaptă să se cupleze cu bombele sexi de care e plin acelaşi nesecat pămînt.

Hagi absolvise cursurile cu pricina în 2004 alături de alte nume importante. Dan Petrescu, Gabi Balint, Ioan Andone, Marius Lăcătuş, Mircea Rednic. După despărţirea de Steaua, moment de umilire publică orchestrat în bucătăriile Palatului Auschnit, Gică nu a mai antrenat. Asta se întîmpla în septembrie 2007, un secol în viziunea şcolii lui Mircea Rădulescu, academie a prezentului, dar cu o proiecţie clară în viitor, unde se lucrează cu ultima generaţie de computere Apple şi cu sistemul de operare Windows 7, unde se folosesc metode de pregătire alternative, lăcaş de învăţămînt prestigios în care chiar şi Bill Gates sau Steve Jobs ar fi obligaţi să treacă prin minuţiosul program de reciclare.
Atît timp cît regula jocului e încredinţată unei Fabrici de diplome cu aere de Universitate concurentă în faimă cu suratele de la Coverciano sau Clairefontaine, Hagi e nevoit să înghită şi să se supună. Numai că deranjează tonul. Aerul condescendent şi nesincer. „Într-o zi, Hagi va deveni un mare antrenor, e prea pasionat să nu reuşească”, spune Mircea Rădulescu, lăsîndu-ne să pricepem exact contrariul. Aici intervine rarul talent prin care îl condamnăm la un viitor incert, răpindu-i prezentul. Sînt oameni de fotbal care nu cred în harul de antrenor al lui Hagi, aşa cum sînt şi unii care cred sincer în el. Toţi se simt însă datori cu o perie peste bronzul unei statui pe care uneori nu mai ştim unde să o punem. Se poartă decorurile minimaliste.