Naţionala oamenilor liberi
E vorba despre o echipă care aparţine tuturor. De la selecţioner la ultimul microbist
Trebuie să inventăm ceva! Sau să reinventăm. Repede! Sîntem prizonierii clişeelor unei limbi totuşi atît de bogate în sensuri. Nu ştiu alţii cum sînt, dacă se […]
E vorba despre o echipă care aparţine tuturor. De la selecţioner la ultimul microbist
Trebuie să inventăm ceva! Sau să reinventăm. Repede! Sîntem prizonierii clişeelor unei limbi totuşi atît de bogate în sensuri. Nu ştiu alţii cum sînt, dacă se gîndesc sau nu la mîţele care crăpau jucîndu-se cu motoceii legaţi de stîlpul hornului, nu ştiu alţii cum sînt, ziceam, dar am ajuns să fac alergie cînd aud despre forţa grupului, despre unitate, mobilizare, atitudine, concentrare, mîndria de a fi român dublată de orgoliul de a fi român, triplată de inteligenţa de a fi român atunci cînd lucrurile merg bine şi de deşteptăciunea de a nu mai fi chiar atît de român atunci cînd treaba merge prost.
Victoria din amicalul cu Polonia i-a prilejuit o observaţie seacă lui Anghel Iordănescu. Remarc rezultatul şi atît, a spus fostul selecţioner. Abrupt rostite, cuvintele lui nea Puiu, el însuşi o caşchetă de platitudini, dau glas părerii microbistului care s-a plictisit să se îmbete cu apa plată a unor succese care par mai degrabă nişte hapuri pe care le înghiţim fiindcă ştim că ne fac bine. Evident, opinia lui Iordănescu a intrat automat în panoplia răutăţilor la adresa naţionalei lui Răzvan Lucescu. Dacă vine Cornel Dinu şi declară că România de azi nu-şi poate propune foarte mult fiindcă lipsesc marile personalităţi în echipă, asta devine automat un act de lezmaiestate la adresa aceleiaşi instituţii intangibile a naţionalei. La rîndu-i, Dinu şi, prin filiaţie, Angelo Niculescu sînt descărnaţi de Mihai Stoica, apărător al bastionului răzvănist pe motive pur fotbalistice, precum chemarea la lot a unor fotbalişti importanţi ai Unirii, asta după ce Braşovul antrenat de actualul selecţioner arbitrase corect lupta pentru titlu în campionatul trecut. Pe fundalul aceluiaşi peisaj cu natură vivantă se mai văd neîncrederea funciară a lui Marian Iancu şi greaţa sartriană a lui Adrian Mititelu. Ultima tuşă a tabloului nu e semnătura maestrului, altfel anonim, ci mitocănia lui Săpunaru. Să mai zică Mister D că ne lipsesc băieţii cu personalitate!
O posibilă terapie pentru starea de nervozitate şi suspiciune care pluteşte peste naţionala aşa şi aşa a lui Răzvan ar fi inspiraţia. Nu inspiraţia de a convoca şi alţi jucători, ci actul acela fiziologic de a trage aer proaspăt în piept, moment în care se oxigenează şi creierul, urmat de o expiraţie la fel de profundă, prin care plămînii se eliberează de toxine. Atunci vom băga de seamă că asupra naţionalei au dreptul la o părere toţi românii, cu sau fără forţă de grup, mai mult sau mai puţin concentraţi sau ieşiţi din formă. Răzvan are obligaţia să îşi vadă de treabă cum ştie el mai bine, să încerce să accepte că poţi greşi şi atunci cînd eşti animat de cele mai bune intenţii, în vreme ce Dinu, Iordănescu, Mihai Stoica, Iancu sau Mititelu pot spune tot ce le trece prin minte în numele unei libertăţi pe care nu ne-am cîştigat-o, aşa cum ni se pare, ci care ne-a fost făcută cadou, în ziua cînd a căzut Zidul care despărţea Lumea liberă de Lumea celor care nu cuvîntă.
Andrei Crăciun
Maria Andrieş
Alin Buzărin
Radu Cosașu
Costin Ștucan
Oana Dușmănescu
Cristian Geambaşu
Gusti Roman
Ovidiu Ioaniţoaia
Theodor Jumătate
Radu Naum
Tudor Octavian
Cătălin Oprişan
Radu Paraschivescu
Răzvan Prepeliță
Traian Ungureanu
Andrei Vochin
Arhivă
Biografie completă
Toate articolele