De la Maradona, fără număr

Prietenul lui Fidel Castro şi al lui Hugo Chavez rămîne el însuşi. Un trişor scabros

La începutul anilor ’90 afişa simpatii de dreapta. Îl susţinea pe neoliberalul Carlos Menem să devină preşedintele Argentinei. Cîştigase zeci de milioane de dolari de […]

Prietenul lui Fidel Castro şi al lui Hugo Chavez rămîne el însuşi. Un trişor scabros

La începutul anilor ’90 afişa simpatii de dreapta. Îl susţinea pe neoliberalul Carlos Menem să devină preşedintele Argentinei. Cîştigase zeci de milioane de dolari de la capitaliştii care la schimb îi ceruseră să-şi plătească impozitele. Nu a suportat afrontul. De aceea, la intrarea în noul mileniu se transforma în suporterul ideologiilor de stînga şi devenea prieten la toartă cu Fidel Castro şi Hugo Chavez, personaje evadate din paginile cărţilor lui Garcia Marquez şi Carlos Fuentes. Fidel şi Hugo, doi cominternişti în variantă contemporană, putred de bogaţi, ca tot dictatorul latino american iubitor de patrie şi popor asuprit de yankei. Fidel şi Hugo, două chivuţe care se stropşeau la America. Cinici, slobozi la gură, bădărani şi, evident, foarte populari. Exact ca el, Maradonel.

Bărbosul cubanez nu l-a atras pe Diego în Golful Porcilor ca pe americani, iar purtătorul de pulover nu l-a angajat ca sondor pe întinsele cîmpuri petrolifere ale Venezuelei. Nici vorbă. Pe dînşii i-a unit ura de clasă şi iubirea pentru aproape. Aproape de mîncare, de băutură, de femei, de havane adevărate. Şi de cocaină. Şi de spiritul lui Che Guevara, doctorul reciclat în revoluţionar şi plecat din Argentina ca să elibereze lumea de sub jugul imperialist american. Il Che. Vorba unei colege prezentatoare de ştiri, „cel mai mare luptător împotriva comunismului”. Asta e, cu zîmbetul pe buze poţi rescrie istoria!

Compatriotul lui Che nu este totuşi un om politic. Maradona nu este nici antrenor, deşi Julio Grondona a avut fantezia să-l numească selecţioner. Maradona este doar un fost mare fotbalist. Şi cel mai mare trişor al fotbalului, performanţă cu atît mai meritorie într-un sport populat de o pleiadă întreagă de golani. Cu Maradona pe bancă şi în jurul băncii, Argentina a fost umilită de Bolivia şi a obţinut cu mari emoţi şi cu mult noroc calificarea la Mondialul din Africa de Sud. Atunci s-a simţit Diego răzbunat şi a răbufnit. De trei ori.
N-a surprins pe nimeni, fiindcă lumea îl cunoştea. Doar că pe planetă s-a auzit un oftat. Uluiţi, nici măcar avocaţii lui din oficiu nu au recţionat. Cunoaşteţi pledoaria. El, copilul metis, sărmanul care a ajuns vedetă prin propriile forţe, el, victima sistemului care l-a urcat apoi l-a strivit şi l-a împins să consume droguri. El, personajul sensibil, interiorizat, el, marele timid care şi-a băgat şi şi-a scos la acea conferinţă de presă tocmai pentru că este un om sfîşiat de îndoieli.

Maradona, butoiaşul atomic spurcat la gură. Acum în dizgraţie. Dar nu vă îngrijoraţi. După ce le va trece uluiala, suporterii lui El Pibe îşi vor reveni. Vor continua să blasfemieze în biserica pe care i-au închinat-o şi ne vor explica ce greu i-a fost Dumnezeului lor să reziste printre atîţia demoni care nu joacă mingea cu mîna. Şi vor lăcrima. Maradona, epopeea atrăgătoare a ratatului de geniu. Maradona, drogul cinstiţilor cu vocaţie de şmecheri. Un bădăran cu simţul porţii. Atît.