Celelalte

Fenomenul Halep nu a acţionat ca un catalizator, ci ca un inhibitor. Vina nu este a ei, a Simonei

Tabloul WTA afişează 6 românce în prima sută mondială. Încă. Suntem în compania selectă a naţiunilor de tradiţie ale tenisului. Cehia, Statele Unite, Rusia, Germania, Spania. La ce disciplină ne mai putem lăuda cu aşa ceva? Întrebarea o punem cu pieptul bombat de mândrie patriotică. Să expirăm totuşi.

Beţie cu date reci

Statistic stăm excelent. Clasamentul este deschis de Simona Halep, liderul mondial în exerciţiu. O urmează la distanţă considerabilă Mihaela Buzărnescu, pe 26. Apoi, foarte departe, Irina Begu pe 70, Ana Bogdan pe 82, Sorana Cîrstea pe 84 şi Monica Niculescu pe 99. Aşa cum ştim însă, cifrele şi numerele nu spun totul. Să nu ne îmbătăm aşadar cu date reci. Pentru această întreprindere este potrivit să detaliem ce înseamnă „distanţă considerabilă” şi „foarte departe” în tenisul de cel mai înalt nivel.

Este România o putere a tenisului? Nu!

Ecartul care o separă pe Simona Halep de compatrioatele din Top 100 mondial este uriaş nu doar matematic. Spaţiul dintre ea şi celelalte a fost săpat în roca dură a atitudinii şi a ambiţiei. Imposibil de măsurat cu instrumente computerizate, dar evident la nivelul percepţiei oricărui iubitor al tenisului. Cu condiţia minimă ca respectivul să nu fie un pacient al clişeelor. Căci matematica ne anunţă că România este o mare putere a tenisului feminin.

Este? La nivel individual contează cu adevărat numai prin Simona Halep. Iar echipa de Fed Cup, redutabilă pe hârtie şi prezenţă familiară în prima grupă valorică mondială, nu a obţinut totuşi nicio performanţă. Ce ar însemna o performanţă? Eventual o semifinală sau o finală, a ne gândi la trofeu pare o nebunie. România a atins o singură dată nivelul semifinalelor Fed Cup. Ştiţi când? În urmă cu 46 de ani, în 1973.

Triste, apatice, blazate. De ce?

Cine a urmărit meciul Irinei Begu cu Petra Kvitova a înţeles de ce România a rămas „decât” cu o jucătoare pe tabloul de concurs de la Melbourne. Mai mult, Begu era singura româncă supravieţuitoare după primul tur, asta în condiţiile în care beneficiase de accidentarea Andreei Petkovici. Apatia (tristeţe?, blazare?, resemnare?, neputinţa?) Irinei în faţa Kvitovei am regăsit-o obsedant şi la celelalte.

La Ana Bogdan eliminată de adolescenta poloneză Iga Swiatek, la Sorana Cîrstea (tocmai retrasă din echipa de Fed Cup) victima suedezei Rebecca Petersen. La Monica Niculescu scoasă şi ea din primul tur de altă foarte tânără speranţă, americanca/rusoaica Anisimova. Singura care s-a luptat două seturi, dar a eşuat şi ea într-un tenis depresiv a fost Mihaela Buzărnescu. Ea totuşi a avut-o adversară pe Venus Williams.

Zici că citesc toate, din zori până-n seară, numai Mioriţa.

Cu ce rămânem din toată povestea? Fiecare cu ce vrea. Unii cu regretul că fenomenul Halep nu a creat emulaţie. Prozelitism. Poate în anii care vin, cu noile generaţii. Fetele de acum, toate în vecinătatea vârstei de 30 de ani, nu mai pot progresa. A evoca mediocritatea şi plafonarea la acest nivel este periculos. Ştiu. Dar despre asta este vorba. Păcat, mai ales în cazul Soranei Cîrstea.

Există destui compatrioţi care nu îşi pun întrebări. Respect, face bine la ficat! Ferice de cei care au certitudini, căci a lor va fi nu doar împărăţia tenisului!