Oh, merde!

O veste rea pentru Nathalie Ekeng. Încă una. Nu rasismul unui brancardier i-a omorât soţul, ci incompetenţa logodită cu neomenia

Pe Patrick Ekeng l-au mai ucis indolenţa, nepăsarea, suficienţa, plictiseala şi sictirul pe care unii dintre ai noştri le afişează ca pe nişte medalii. Tuturor acestora li se adaugă şi rasismul, da. Şi, apropo, acelea nu sunt medalii. Sunt tinichelele mentalităţii noastre de cavernă.

Bipedul nu este singur

Asistentul de pe salvarea care nu a făcut nimic din ce era omeneşte posibil să-l salveze pe Patrick Ekeng a vorbit explicit. Individul nu doar că nu a exprimat vreun regret, măcar formal, pentru cuvintele oribile pe care le-a debitat, dar a ţinut să precizeze că ştia că îi este ascultat telefonul. Mesajul lui este atât de limpede. Să-l traducem din română în română. „Curaj, dom’le! Să le-o zicem o dată şi o dată negrilor ăstora! Să stea în banca lor, să îşi cunoască lungul nasului! Un negru mai puţin, o lume mai curată!” Şi altceva. Credeţi că bipedul în cauză este singur printre compatrioţi? Caz izolat, exemplu clinic de cinism şi neomenie, care va fi stigmatizat de atitudinea civică a colegilor, a şefilor? Aşteptaţi doar să vedeţi şi să cititţi reacţiile la acest articol.

Compatriot cu Nadia şi cu Eliade

Poate aşa, privindu-ne în oglindă, ne va mai trece un pic entuziasmul născut de cuvintele frumoase ale domnului preşedinte al Consiliului Europei. Acel Badea de pe ambulanţă este compatriot cu Helmuth Duckdam (probabil un neamţ de c…t în viziunea dacului purtător de targă), cel atât de sincer evocat de polonezul Tusk.

Este compatriot şi cu Nadia, şi cu Ivan Patzaichin. S-a născut în acelaşi spaţiu cultural cu Mircea Eliade sau cu Nichita Stănescu. Vedeţi aşadar că în limba română te poţi exprima şi ca Nichita, şi ca nea Manivelă. Pe pariu că individul este mândru de ce a făcut? Mândru că e român, mândru că îşi bagă şi îşi scoate în tot ce nu este neaoş românesc.

Kukluxkokalarul de la targă

Asta este partea moral-literară a tragediei. Partea juridică este departe de a-şi fi aflat rezolvarea. Din toate declaraţiile şi înregistrările, reiese că Patrick Ekeng a murit cu zile. Pacientul nu a beneficiat de manevrele minime de resuscitare, din cauză că personalul medical implicat în actul de prim-ajutor s-a comportat lamentabil. De la medicul lui Dinamo, la doctoriţa de pe Ambulanţa Puls. Şi până la kukluxkokalarul de la targă. Că s-au încălcat protocoale medicale, strâng probe procurorii.
Pentru ce am văzut noi în acele clipe de groază nu este nevoie de dovezi. Când Ekeng se zbătea între viaţă şi moarte, când coechiperi şi adversari înţelegeau dimensiunea tragediei care creştea sub ochii lor, nişte vieţuitoare cu pregătire medicală abia catadicseau să îşi mişte fundul ori dădeau semne vizibile că erau depăşite de situaţie.

Sensul

Patrick Ekeng este o poveste despre fotbalul românesc, dragă Nathalie. Este o poveste despre România. Nu despre toată România, despre o parte bolnavă a ei. Şi dacă ai şti de câte ori nu zicem şi noi „Oh, merde!” (Rahat!) trăind şi muncind în România. Nathalie, îngrijeşte-ţi pacienţii de la Le Mans aşa cum nu au făcut-o colegii tăi de breaslă de la Bucureşti. Salvează-i, alină-le suferinţa! Este singura formă prin care moartea lui Patrick are totuşi un sens.