Omul care vorbește

Demult, nu de ieri, de azi, Ionuț Lupescu și-a asumat discret rolul de purtător de cuvânt al Generației de Aur. Ar fi păcat să renunțe acum, după o înfrângere care încă doare

Ionuţ Lupescu. Românul, nu neamţul. Obsesia asta a noastră pentru rigoarea şi disciplina germană este bună în esenţă, doar că riscă să ne îngusteze orizontul. Să încercăm altceva despre felul în care Ionuţ Lupescu şi-a câştigat locul în fotbalul românesc.

Dincolo de influenţa fundamentală pe care fotbalul german a avut-o asupra lui. Cum să nu te marcheze şi să nu te modeleze 8 ani în Bundesliga? 8 ani în care ai jucat, nu ai fost asistat social al unuia dintre campionatele cele mai puternice din lume. În toate epocile, dincolo de mode.

Suprapunerea perfectă

Întâmplarea fericită, pentru unii dintre noi, a făcut ca vieţile profesionale să ni se suprapună. Când el făcea ochi în fotbalul mare, noi descopeream ce înseamnă să fii ziarist sportiv. Să zicem că am crescut împreună. Cariera fotbalistică internaţională a lui Lupescu, urmată apoi de perioada petrecută în administraţia UEFA, a coincis cu avântul presei sportive din ţară.

Declinul fotbalului românesc s-a lipit perfect peste vântul pustiitor care a măturat ziarele din România. Şi, care-i relevanţa?, veţi întreba nedumeriţi. Ce legătură are „Kaiserul” cu ifosele voastre? Are pentru că Lupescu a fost constant omul care vorbea. A fost purtătorul de cuvânt al Generaţiei de Aur. La propriu. Rol asumat cu discreţie, dar foarte elegant şi cu naturaleţe.

Binomul. Altul decât cel al politicienilor

Jucător subestimat, dar atât de important în mecanismul acelei echipe care a fost la o detentă de semifinala mondială, Lupescu a demonstrat şi altceva. A arătat că poţi întreţine o relaţie umană şi profesională cu ziariştii fără să fii obsedat că îţi răstălmăcesc vorbele. Că poţi dialoga amical şi cu umor într-un binom în care unii nu vedeau decât umori. Într-o vreme în care perioadele de silenzio stampa erau mai numeroase decât calificările finale (şi pe atunci aveam calificări!), Lupescu dribla elegant embargoul. Ne-a ajutat şi ne-am ajutat să ne facem meseriile. Cât puteam noi de bine. Asta nu se uită.

Exercțiul obiectivității

A rămas ceva după alegerile la FRF. Ceva nespus, dar apăsător. Dezamăgirea firească a lui pentru că a pierdut amplificată de senzaţia că nu toată presa l-a sprjinit necondiţionat. I-am simţit supărarea de departe şi pentru că este un om inteligent are dreptul la o explicaţie. Încă una, fără paradă cu principii ale profesiei de jurnalist. Nu îi voi reproşa că a venit nepregătit şi împins de oameni care nu sunt mânaţi doar de bune intenţii. Că nu ştia exact în ce se băga şi cum acţionează maşina electorală a lui Burleanu.

Altceva trebuie spus. Unii dintre noi au ales să nu se transforme şi ei, voluntar sau involuntar, în agenţi electorali. Nu aveam de ales între două trădări, una a profesiei, cealaltă faţă de el. A rămâne obiectiv într-o asemenea împrejurare este totuşi un exerciţiu obligatoriu pentru un ziarist. Nu cel mai simplu.

Îl aştept pe Ionuţ Lupescu să vină pur și simplu pregătit la următoarele alegeri. Să nu renunţe, dezgustat de presupusa nerecunoştinţă a oamenilor. Atunci va fi cu adevărat o luptă interesantă. Pentru binele fotbalului românesc. z