Bătaia nu e ruptă nici din Rai, nici din judo

Se înmulţesc mărturiile despre corecţiile fizice şi teroarea psihică de la lotul feminin de judo. Şefii sportului românesc tac zen. E o artă şi asta. Marţială!

Judo a apărut acum 136 de ani ca o formă fizică, mentală şi morală de pedagogie. Aşa scrie la carte. Traducerea din japoneză în engleză a termenului „judo” este „gentle way”. În româneşte, asta poate fi tălmăcit simplu: „Calea blândă, drumul uşor”.

Maestrul stâlcitului în bătaie

Nu toată lumea pare să fi dat acest sens denumirii originare a judoului. Nu pe la noi, maeştri ai aplicării originale a tot felul de doctrine, filosofii şi precepte de viaţă. Florin Bercean, antrenorul coordonator al lotului olimpic feminin, este unul dintre aceşti maeştri. Ai stâlcitului în bătaie. Incomplete, izvoarele vremii nu precizează dacă Jigoro Kano, creatorul judoului, îşi altoia discipolii. Dacă îi călea cu şuturi în posterior ori dându-le palme peste urechi, să audă nemernicii cum latră câinii în Yokohama. Ori cum mugesc vacile din Kobe. Fotografiile vremii ni-l arată pe Jigoro Kano un bărbat în vârstă, uscăţiv şi reflexiv. Dar asta poate fi înşelător. Poate că el era un sadic cu chip de bunic. Citim că Sensei Kano avea pregătire academică. Studiase textele lui Confucius şi aprofundase engleza. Şi asta poate fi un paravan pentru o natură violentă, primitivă.

Dar omul produce medalii

Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. Ce dacă domnul Florin Bercean arată ca un măcelar? Sau ca un tăietor de lemne? Şi care-i faza că nu are degete de pianist? Ce contează că nu corespunde arhetipului sensei, ci seamănă mai degrabă a agent de pază în clubul Le GaGa, la Mamaia? În afară de faptul că am evocat numai meserii cât se poate de respectabile, important este ce face şi ce produce omul. Iar omul nostru produce medalii pe bandă rulantă. Olimpice, mondiale, europene. Multiple laureate, Alina Dumitru şi Corina Căprioriu sunt dovezi vii ale colaborării fructuoase dintre antrenori şi eleve. Restul sunt bârfe. Zvonuri răspândite de fete alintate, netalentate şi leneşe care nu înţeleg care este rolul unei palme părinteşti.

Teorii pentru minţi odihnite

Sau poate că nu. Cât timp vom continua să filosofăm stupid că bătaia e ruptă din Rai şi să gândim că excelenţa în orice domeniu nu este accesibilă decât prin teroare fizică şi psihică, avem o problemă serioasă. Sacrificiu consimţit, constrângeri, efort, regim de viaţă auster, da. Nu atmosferă de lagăr concentraţionar. Apropo. Nu noi, ziariştii din presa sportivă, am distrus gimnastica românească. Asta este o teorie comodă, pentru minţi odihnite. Gimnastica sportivă românească a fost pusă pe butuci de oamenii care nu au ştiut să înlocuiască biciul cu autoritatea profesională şi morală. Şi au întârziat nepermis să armonizeze metodele de pregătire cu vremurile. Nu se poate face performanţă fără disciplină, dar nici câlcând în picioare sportivul. La propriu şi la figurat.

Tăcere complice

Mărturiile culese cu migală şi cu încăpăţânare de colegul Justin Gafiuc zugrăvesc un univers negru, în contrast puternic cu acela al sportului în kimono alb, drapat în medalii multicolore. Cătălina Rob Ditan, Roxana Pavel şi alte foste judokane care ezită încă să îşi spună numele rememorează coşmarul. Urme fizice ale bătăilor şi amprente psihice, posibil ireversibile, lăsate de procedurile echipei conduse de Bercean. Cineva trebuie să răspundă. Să investigheze, să ancheteze, să lămurească lucrurile. COSR şi MTS tac, la fel Federaţia Română de Judo. În cazul acesta, tăcerea nu este de aur. Este complicitate. Iar cei care încă mai consideră că doar medaliile contează şi nimic altceva să se gândească un pic. Şi-ar trimite copilul să-l ciufulească niţel nenea Florin şi tanti Gianina?