O figură frumoasă
Atât a reuşit România în faţa Franţei la handbal. Este absurd totuşi să ne dorim mai mult într-un viitor palpabil?

Nu o mai luăm de la capăt că a fost odată ca niciodată. Chiar a fost, dar să ne amintim mereu că am fost campioni mondial de 4 ori, iar acum am ajuns undeva în a 3-a grupă mondială valorică, nu doar că nu ne ajută. Ne face rău. Şi doare. Vorbim despre handbal. Despre handbalul băieţilor, despre naţionala României.
Traseul clişeelor
Prilejul a fost meciul de la Cluj, cu Franţa. Întâlnire care conta pentru preliminariile Campionatului European 2020. Previzibil, ai noştri au pierdut în faţa campioanei mondiale en titre la 10 goluri diferenţă. Cei care am urmărit partida am rămas cu impresia că România a făcut o figură frumoasă în faţa hextuplilor deţinători ai coroanei handbalului. Aşa se spune pe traseul clişeelor, o figură frumoasă. Şi se mai spune „şi-au vândut scump pielea”. Ceea ce nu este cazul.
Cum să uiţi?
Problema este că astăzi doar atât mai putem produce în handbalul masculin. Figuri frumoase, piei vândute scump, căzături de pe cai înaripaţi. Totuşi, să conduci Franţa cu 4-0 timp de mai bine de 10 minute nu-i de colea, ne vor replica unii mai optimişti. Să faci spectacol pe final de meci cu vreo 4 goluri înscrise consecutiv în poarta Franţei, cu aeriene, cu pase rapide, ingenioase, toate astea pot anunţa revirimentul. Renaşterea unui sport ai cărui stăpâni şi maeştri am fost pe vremea lui Gruia, Penu, Gaţu, Birtalan, Oţelea. Că tot ziceam să nu mai cădem în groapa nostalgiei. Cum să uiţi, cum să nu compari, cum să nu te revolţi? Mai ales dacă ai fost contemporan, chiar copil fiind, cu timpurile acelea.
Bujor contra Richardson
Întâlnirea cu Franţa a fost a doua partidă disputată de România în grupa preliminară pentru Euro 2020. Franţa antrenată de Didier Dinart, glorie a Les Bleus din trecutul nu foarte îndepărtat, nu a venit la Cluj montată să dea cu noi de pământ. De unde şi impresia că ai noştri, alde Bujor, Szasz, Fotache nu sunt chiar atât de departe de jucători precum Remili, Caucheteaux sau Melvyn Richardson (fiul legendarului Jackson Richardson). Probabil că trebuie să facem o medie între comportarea onorabilă din meciul de la Cluj şi cea din Portugalia (unde elevii noului selecţioner Manuel Montoya au pierdut ruşinos, 13-21) pentru o imagine cât de cât corectă a potenţialului actual al naţionalei României.
Montoya acum. Nu pilotul!
Nu este greşit că federaţia încearcă reconstrucţia naţionalei aducând antrenori străini. Ei pot fi motoarele înnoirii în măsura în care întrecerea internă ar alimenta. Observăm că preşedintele Alexandru Dedu, el însuşi cu o carieră la Barcelona în spate, merge pe ideea şcolii spaniole. Ceea ce nu este neapărat rău. Rău este că după experimentul nereuşit cu Xavier Pascual, un tehnician cu nume mare care a eşuat în tentativa de calificare la Mondialul din 2019, la cârma naţionalei române a fost numit un conaţional al acestuia fără un trecut profesional strălucitor. Manuel Montoya, fost secund la naţionalele Spaniei şi Qatarului, nu înseamnă o recomandare nemaipomenită. Ne vom lămuri în formidabila dublă cu Lituania şi în meciul de acasă contra Portugaliei.
De ce nu şi cu francezi?
Ciudat sau poate în ciudă, continuăm să ignorăm filonul francez, crescut, dezvoltat şi înflorit tocmai din tulpina originară a handbalului românesc. Asta dacă nu punem la socoteală apariţia meteorică a lui Christian Gaudin, care în 2014 a stat pe bancă la două meciuri cu Suedia. Sigur, nu o să vină francezii să ne salveze handbalul în câteva zile. Să ne înveţe handbalul pe care l-am uitat noi între timp şi pe care ei l-au reinventat. Este o formă de ignoranţă (fudulie?) care ne costă. Decontul, groapa de nostalgie în care tot cădem. Până când vom uita şi noi ce am fost şi de unde venim.