Dincolo de festivism

Bucuria născută de calificarea tinerilor de la U21 nu trebuie cenzurată. Dar nici confiscată

Un semn de sănătate pentru fotbalul românesc. Aerul proaspăt a intrat în camera care mirosea a rânced, uneori fetid. Încă o probă că însănătoşirea vine prin cultivarea tinereţii, fără a-i arunca în debaraua cu vechituri pe bătrâni.

Mesaj pentru patroni
Un mesaj explicit pentru patronii noştri de cluburi, a căror rezistenţă la promovarea jucătorilor sub 21 de ani denotă spirit afacerist de talcioc. Apropo. Să observăm că destui dintre băieţii care au obţinut calificarea la Euro 2019 sunt români din diaspora. Ionuţ Radu, Alexandru Paşcanu sau George Puşcaş s-au putut dezvolta mai bine afară decât între hotarele patriei-mamă. Mamă vitregă. Iar cu generaţiile care vin procentul „străinilor” se va mări.

Căderea unui aşa-zis mit
Naţionala U21 îşi merită aplauzele, cei care o aplaudă umplând stadioanele merită şi ei aplaudaţi. Şi iată cum mai cade un mit. Acela că suporterul român, privit mereu ca o specie inferioară, un soi de brută care priveşte doar spre naţionala mare. Când mai priveşte. Fals! Rezultatele bune şi jocul spectaculos pot coexista şi atrag publicul. Indiferent de vârsta sportivului. Să reţinem ideea, căci asta diferenţiază naţionala U21 a lui Rădoi de aceea a lui Piţurcă din ’98!

Să nu îi bruiem cu bucuria noastră!
În felul lor au dreptate cei care atrag atenţia că este deja prea mult. Prea multe vorbe mari, exces de laude. Că este simplu să aplauzi acum, după ce războiul s-a terminat şi a început împărţirea plăcintelor. Că entuziasmul acesta specific locului se poate transforma repede în decepţie. La fel de repede. Posibil.

Poate ar trebui să îi lăsăm să îşi trăiască bucuria între ei, fără să îi bruiem. Să îi recunoaştem pe cei care au făcut posibil momentul. Încăpăţânarea productivă a lui Hagi-tatăl – tatăl academiei, tatăl lui Ianis-, viziunea lui Rădoi, în care, recunosc, nu am crezut la început. Contribuţia lui Isăilă de la începutul preliminariilor. De ce nu inspiraţia lui Mihai Stoichiţă, care l-a ales pe Rădoi ca succesor al lui Isăilă. La sfârşit, dar în niciun caz în cele din urmă, seriozitatea jucătorilor. Să nu ne muşcăm limba în viitor că am spus asta!

Dintre sute de catarge…
Jucătorii. Marx ar fi spus că ei sunt cel mai preţios capital. Ianis Hagi, Răzvan Marin, Ionuţ Radu, George Puşcaş, Dragoş Nedelcu, Olimpiu Moruţan, Marco Dulca, Alexandru Cicâldău. Florinel Coman, Dennis Man şi Andrei Burlacu. Şi ceilalţi pe care îi cunoaştem mai puţin. Este lipsit de noimă că ne întrebăm acum câţi vor confirma? Câţi vor ajunge fotbalişti mari? Tot ce se poate, dar din generaţia ’98, ultima calificată la un Euro de tineret, numai 3 fotbalişti au făcut cu adevărat carieră la naţionala mare. Lobonţ, Contra şi Florentin Petre. Şi era o generaţie care îi includea pe Dănciulescu, Cătălin Munteanu, Reghecampf, Trică, Iencsi, Miu, Luţu, Mihalcea, Lincar, Ciocoiu. Şi regretatul Cătălin Hîldan.

Jocul de-a ghicitul viitorului este periculos, chiar dacă fiecare avem o idee. E o utopie, dar mi-ar plăcea în viitorul apropiat o naţională mare a României cu doi decari ca Ianis şi Moruţan. Înţelegeţi, de aceea zic unii că nu este bine să laşi ziariştii să conducă fotbalul.