Nightwish şi coşmarul Anette

Lume multă, cîtă frunză şi cîtă iarbă. Puşchea pe limbă! Unii cu treabă, adică rockeri, alţii la plimbare, nelămuriţi şi cumva deranjaţi de afluxul acesta de tipi şi tipe îmbrărcaţi în negru. Mirosea a kurtoskolacs şi a aşteptare de waţi. […]

Lume multă, cîtă frunză şi cîtă iarbă. Puşchea pe limbă! Unii cu treabă, adică rockeri, alţii la plimbare, nelămuriţi şi cumva deranjaţi de afluxul acesta de tipi şi tipe îmbrărcaţi în negru. Mirosea a kurtoskolacs şi a aşteptare de waţi. Burgul Sibiului pregătit ca de fiecare dată pentru eveniment. Mai degrabă formal, nu sufleteşte, fiindcă primăria lui herr Johannis nu permite muzica din Piaţa Mare peste ora 24. Meine damen und herren, unii mai şi muncesc!

Public adecvat. Lumea aceea care îşi dă întîlnire pe la mai toate concertele de muzică rock. Figuri mai fioroase şi chipuri mai blînde. Plete mai lungi sau mai scurte. Adolescenţi. Tineri şi tineri tomnatici. Oameni paşnici, care vor să se separe două-trei zile de poluare. Disco, pop, tehno, latino, manele. Şi alte orori. Oameni dornici să asculte lucruri noi şi să tresară la piese clasice. Cîţiva comercianţi de tricouri şi de CD-uri. Plus un strop de extravaganţă. Piesele de rezistenţă în materie de vestimentaţie, două fete al căror machiaj şi a căror coafură se plasau undeva la graniţa dintre moda de criptă şi teatrul japonez kabuki. Rezultatul, uluitor!

Peisaj muzical variat, cu tot felul de forme de relief. Şes, deal, cîmpie. Tristania şi Pain, trupe interesante şi atractive, My Dying Bride parcă mai puţin agresivi şi mai puţin teatrali. În compensaţie, mai muzicali. Vioara, bat-o vina! Subscribe, agitaţi şi cam atît. Suedezii de la Opeth, probabil revelaţia festivalului. Grupul cel mai echilibrat şi cel mai proaspăt. O piesă care a sunat a progress autentic, încă una cu puternice sonorităţi psyhedelice. Şi jeturi de doom-metal, căci se cere. Încă. Mikael Akerfeldt, chitaristul şi solistul vocal, ne-a spus că se simt bine în România, la Sibiu, şi s-a mirat foarte tare că la noi se poate ţine un concert în inima oraşului. Cică la ei, suedezii, care sînt o ţară de pussy, n-ar fi fost posibil aşa ceva. Aveam să înţelegem de ce peste 24 de ore.

Atunci cînd a urcat pe scenă Nightwish. Vecinii din Finlanda. Adică Marco, Tuomas, Jukka şi Emppu. Plus suedeza Anette Olzon. Hoop, hoop! Şi în plus. Grăsuţă şi piţigăiată. Hoop, hoop! Şi cam năpădită de celulită. Hoop, hoop! Stridentă şi fără legătură cu întîmplarea de pe scenă. Hoop, hoop! Pussy, pricepeţi. Abba. Ace of Base. Roxette. Anette a reuşit să fie sub toate chestiile astea, nu sub Tarja. Anette, ce tristeţe! O voce spartă, de dizeuză, pusă alături de una dintre cele mai bune formaţii de metal simfonic merge ca o bere caldă vara, în miezul zilei. Dar berea pe care au băut-o Tuomas şi Marco cu nişte ore înaintea concertului era rece şi era Ciuc. Şi au făcut ei poze mii, prietenoşi cu toţi fanii care treceau pe acolo, şi au zîmbit, dar zîmbetul le-a cam îngheţat pe buze cînd a venit crăiasa expandată a zăpezii şi a zis: Good mornig, guys! Şi a zîmbit fals întorcînd apoi fundul durduliu asistenţei, de toartă cu basistul de la Pain. Şi bine ar fi fost dacă dusă ar fi fost, căci era Marco acolo! Cu vocea acasă!

Am crezut în proiectul Nightwish din era post-Tarja. Totul s-a spulberat nu atunci cînd am auzit falsetele de la Nemo sau Wish I Had an Angel, ci la The Poet and The Pendulum. Piesa care defineşte albumul Dark Passion Play, altfel o lucrare de laborator foarte reuşită. Dar nu cu vocea Anuţei, ci cu alte voci! Sau cu a ei procesată şi ajutată de mixere de sunet. Live, e jale! O mare trupă e pe cale să sucombe din cauza mediocrităţii patentate a „solistei”, aleasă – legendă apocrifă sper – în urma unui casting cu mii de concurente. Celelalte erau mute, nu?

Întrebarea e simplă. Pînă cînd cu această făptură nefericită? Pînă cînd Tuomas, Marco, Jukka şi Emppu? Fiindcă e păcat. De voi, de noi. De toată lumea. De muzică. Mai ales de muzică.

Nightwish – The Poet and the Pendulum