Dinu şi Lucescu, o poveste nespusă

Pot fi doi oameni camarazi şi rivali în acelaşi timp? Coechipieri şi adversari? Nu vă grăbiţi să spuneţi că nu!

Cornel Dinu şi Mircea Lucescu au fost şi au rămas exemplul perfect de săbii care încap în aceeaşi teacă. Celebrându-l pe Cornel Dinu la 70 de ani, ar fi păcat să nu încercăm a desluşi o relaţie veche de peste 50 de ani. Una despre care mai mereu s-a vorbit pe la colţuri dintr-o pudoare nesănătoasă.

Cum au ajuns la Dinamo
Ce se întâmplă atunci când se întâlnesc doi bărbaţi cu personalitate? Doi tineri care au o profundă legătură de iubire cu fotbalul, dar care sunt prieteni foarte buni şi cu cartea? Lucru rar şi odinioară, şi acum. Ce se întâmplă când respectivilor nu doar că viaţa le intersectează vremelnic drumurile, dar îi pune să lucreze împreună?

De regulă sar scântei. Orgoliile înving spiritul de echipă, iar ranchiuna se instaurează dominatoare. Cu ei nu a fost aşa. Pentru a înţelege, hai să ne întoarcem un pic în timp! Un pic mai mult, peste 50 de ani. Cornel Dinu şi Mircea Lucescu au ajuns la Dinamo cam în aceeaşi perioadă, pe la jumătatea anilor ’60. Mai întâi Lucescu, în ’63, dar cu o întrerupere de doi ani la Ştiinţa Bucureşti, fosta denumire a Sportului Studenţesc.

Extremă cu viteză şi clarviziune, cum altfel?, o tehnică bună, jucător care lovea mingea la fel de corect cu ambele picioare, tânărul student la ASE Lucescu încă nu putea să-l dea la o parte pe Pârcălab, una dintre vedetele de atunci ale lui Dinamo. Cornel Dinu a venit în Ştefan cel Mare în 1966. Ghicit de Traian Ionescu împreună cu Florea Dumitrache şi Vlad Marica. Fostul mare antrenor văzuse în cei trei mânji, cum îi numea el, viitori mari fotbalişti. Doar Vlad Marica i-a înşelat parţial aşteptările.

Rebelul care mâncase cu tacâmuri de argint
Dinu era din Târgovişte, dintr-o familie de intelectuali. Încă o dată, lucru rar, atunci, ca şi acum. Un fiu de avocat să joace fotbal de performanţă, hmm! Foarte tânărul fundaş nu era însă deloc o domnişoară, deşi mâncase mereu pe o faţă de masă albă, apretată, cu tacâmuri de argint şi pahare de cristal. Inteligent, ambiţios, rău, talentat şi pătimaş în tot ce făcea pe teren, Dinu s-a impus repede în faţa „colectivului”, cum se spunea pe atunci. Să ajungi liderul unei echipe al cărei căpitan era Nelu Nunweiller, iar Radu, fratele acestuia, creierul de la mijlocul terenului, asta nu putea fi o întâmplare.

Episodul Guadalajara
Meticulos, diabolic de perseverent, inteligent, cu o putere de muncă ieşită din comun, Mircea Lucescu s-a impus şi el la Dinamo. Poate nu era la fel de talentat ca rivalul lui din Târgovişte, dar compensa cu ambiţia înflăcărată a tânărului care pornise de jos. Foarte de jos. Au jucat ani în şir împreună şi au câştigat trofee tot împreună. Între ei a fost o nestinsă rivalitate, îmblânzită de o camaraderie de cea mai sinceră esenţă. Povestea hegemoniei bicefale Dinu-Lucescu nu poate ignora momentul Mexico ’70. Acolo, la Guadalajara, Lucescu a fost căpitanul naţionalei antrenate de Angelo Niculescu, fără să prindă o formă de zile mari. Probleme cu adaptarea la altitudine a fost explicaţia.

În schimb, la cei 22 de ani neîmpliniţi, foarte tânărul Dinu fusese unul dintre remarcaţii competiţiei. Cumva, atunci a basculat către Dinu influenţa în echipa de club şi la naţională. Dar întrecerea dintre ei a continuat până la sfârşitul carierelor de fotbalişti şi mult după aceea. S-au luptat parte-n parte inclusiv pentru întâietatea imaginii în presă. Pentru a intra în graţiile marilor cronicari şi comentatori sportivi. Aici, spiritul managerial al căpitanului din Mexic a precumpănit, aşa că Ioan Chirilă l-a cântat mai întâi pe Lucescu şi de-abia apoi pe Dinu. La fel, Ţopescu.

Dincolo de orgolii, camaraderia
Atunci când jucau împreună, pentru Dinamo sau la naţională, nimic nu îi putea dezbina pe Dinu şi pe Lucescu. Amândoi alcătuiau un bloc indestructibil. Ciudat, fiindcă unul era calculat şi organizat, iar celălalt tumultuos, nervos, boem. Unul studia zi şi noapte, celălalt citea ziua, dar mai şi chefuia nopţile. Unul a absolvit Comerţul Exterior, celălalt, Dreptul. Nu au fost prieteni în sensul acela banal dedicat termenului. Nu au petrecut împreună, nu şi-au furat nevestele, cum se laudă unii decrepiţi acum. Banderola de căpitan la naţională şi la Dinamo a fost când pe braţul unuia, când pe al celuilalt. S-au concurat, nu s-au trădat. Înţelegeţi diferenţa.

Fotbalul nostru s-a hrănit cu nesaţ din carnea rivalităţii lor. Pe Cornel Dinu şi pe Mircea Lucescu i-a unit însă o camaraderie vecină cu tandreţea. Nu a spus-o niciunul explicit şi sigur că niciunul nu va recunoaşte asta. Iar dacă eu idealizez relaţia lor, le cer scuze. Emoţia momentului e de vină.