Despre orbire
Paolo Maldini s-a retras duminică. La 41 de ani, în fluierăturile unor animale
Ce se întîmplă atunci cînd un om orbeşte stînd la semafor? Orbesc şi cei care au intrat în contact cu el. Hoţul care joacă rolul binefăcătorului. Soţia, […]
Paolo Maldini s-a retras duminică. La 41 de ani, în fluierăturile unor animale
Ce se întîmplă atunci cînd un om orbeşte stînd la semafor? Orbesc şi cei care au intrat în contact cu el. Hoţul care joacă rolul binefăcătorului. Soţia, doctorul care l-a tratat. Pacienţii din cabinet. Tot mai mulţi. Ciudatul virus îi trimite în carantină pe nevăzători, loc în care iese la suprafaţă întreaga mizerie a sufletului. În întunericul minţii, totul e posibil. Acolo, în beznă, dreptul la speranţă e ucis. Şi violat. La propriu. O femeie e condamnată să nu orbească. Graţie divină? Nu, pedeapsă, vede neputincioasă toate ororile din jur.
Cînd a scris „Eseu despre orbire”, Jose Saramago ignora că după cartea lui se va face un film. „Blindness”. Dar ştia că pierderea vederii este mai mult decît o afecţiune medicală. Şi ceva dincolo de expresivitatea unei metafore literare. Ultima dată, nenorocitul virus a fost semnalat pe San Siro, la Milano. La meciul de retragere al lui Paolo Maldini.
Distinşii tifosi, nu toţi, dar destui, au fost loviţi brusc şi de orbire, şi de amnezie. Nervoşi din cauza înfrîngerii în faţa romanilor, dar parcă e nevoie de un motiv anume ca specimenele astea să fie nervoase?, milaniştii cu fruntea îngustă şi pieptul lat l-au fluierat pe Maldini. A, nu pretindea nimeni ca Gigi Amoroso şi Giovanni Firoscoso să ţină minte trofeele cîştigate de Paolo în timpul carierei. Parcă erau prea multe pentru un singur om. 5 Cupe ale Campionilor, 7 titluri de campion al Italiei. Dar ar fi trebuit să-şi amintească de cele 901 meciuri ale lui la AC Milan. Numai la AC Milan! De la 16 pînă la 41 de ani, Maldini nu a plecat de la Milan. A schimbat trei, dacă nu patru generaţii, a trăit gloria şi crepusculul unei echipe de legendă, a mai trăit şi nedreptatea de a fi în umbra lui Şevcenko sau a lui Kaka. Pentru că pe tricoul lui era scris un mare „3”. El a fost difensore. Difensore sinistra. Apărător. Apărătorul ideii de loialitate. Un demodat, un romantic. Cîţi îşi pot permite luxul şi fantezia de a se identifica imaginii unui singur club în zilele noastre?
24 mai 2009. O zi de uitat. O pagină neagră a fotbalului. Încă una. Rînduri scrise de nişte analfabeţi. Despre ingratitudine, alienare, violenţă. Despre tîmpire colectivă, despre ambiţia unor cretini care vor ajunge să ucidă şi ultimele poveşti frumoase ale acestui sport. Fotbalul nu va fi exterminat de tacticizare, nici de doping, ci de ură. Ura orbeşte, schilodeşte sufletul. Şi ne transformă în animale. Echipate impecabil în culorile clubului „iubit”. Cu două găvane în loc de ochi şi cu o piatră de bordură în locul inimii. Din gîtlej ies sunete guturale, iar pe pieptul păros e spumă de bere. Ciao, Paolo, bine că te-ai retras!