Eternul derby al speranţei

Istoria meciurilor Steaua-Dinamo vorbeşte despre o formă de supravieţuire. Prin fotbal

Înapoi în timp. 10, 20 de ani. Ba chiar 30. Steaua-Dinamo, Dinamo-Steaua. Pe cînd nu se inventaseră DVD-urile. Nu se inventaseră multe pe atunci, viaţa noastră se irosea în […]

Istoria meciurilor Steaua-Dinamo vorbeşte despre o formă de supravieţuire. Prin fotbal

Înapoi în timp. 10, 20 de ani. Ba chiar 30. Steaua-Dinamo, Dinamo-Steaua. Pe cînd nu se inventaseră DVD-urile. Nu se inventaseră multe pe atunci, viaţa noastră se irosea în goana după un kilogram de carne şi după un strop de demnitate, ne culcam devreme şi ne trezeam tot aşa, cu senzaţia grea că nu vom reuşi niciodată să ieşim din coşmarul acela rece, mai rece decît caloriferul din sufragerie.

Fotbalul nu rezolva problemele gravidelor care nu-şi doreau copiii. Nu se substituia gesturilor de disidenţă. Şi nu demasca nici minciuna instaurată sub sigla unei seceri şi a unui ciocan, suprapuse de minţi perverse ca un blazon al vremurilor în care poveştile bunicilor pentru nepoţi începuseră să fie despre stive de banane şi munţi de portocale.

Dar un derby Steaua-Dinamo reuşea ceva foarte important. Aducea bucurie în sufletele oamenilor. Se juca fotbal acolo, fotbal de cea mai bună calitate, spectaculos, intens, dramatic, bărbătesc, iar întîmplările unui meci în care se întîlneau Puiu Iordănescu şi Dudu Georgescu, Marcel Răducanu şi Cornel Dinu, Tudorel Stoica şi Gigi Mulţescu ţineau locul unor mici miracole. Tovarăşii atei şi liber cugetători nu au cutezat să se atingă de religia numită fotbal. Nicăieri.
Ajuns la stadion, evadai din lagărul lipsurilor şi te desfătai. Frustrarea persista totuşi. Derbyurile erau şi ele raţionalizate, două pe an, cu un eventual bonus în finala Cupei. Poate că nu ne-am mîntuit mergînd în tribune la cuplajele bucureştene, cu siguranţă că nu, dar se năştea ceva acolo care mirosea a solidaritate. A speranţă. Plutea în aer sentimentul apartenenţei la un spectacol pe care nu regimul comunist îl orchestra. O, da, au existat şi atunci meciuri influenţate de arbitraj, Dinamo şi Steaua se luau la trîntă şi la nivelul sferelor de influenţă. La început au fost mai tari miliţienii şi securiştii, la sfîrşitul anilor ’80 preluaseră frîiele cei de la armată, prin intermediul familiei Ceauşescu, aripa microbistă.

Microbiştii cu genă de analişti politici sînt vexaţi că eternul derby al fotbalului românesc se dispută de o jumătate de secol între două echipe de inspiraţie kaghebist-sovietică. Originile Stelei şi ale lui Dinamo nu pot fi ascunse sub preş, dar observaţia fundamentală este că la puţin timp după ce au fost create aceste echipe au încetat să îşi mai aparţină. Ele au fost aspirate de iubirea suporterilor.

Place sau nu, eternul derby Dinamo-Steaua îşi continuă marşul. Trăieşte, respiră. Dacă veţi vedea meciurile de pe DVD-ul propus de Gazetă, veţi înţelege şi de ce. Încă o dată.