Să nu uiţi, Răzvan!

Noul selecţioner ştie ce trebuie să facă. Dar ce nu trebuie?

Răutăcioşii pretind că Răzvan Lucescu este mai mult un produs de marketing decît un antrenor. Vom vedea. Şi mai răutăcioşii spun că este băiatul lui tata. Ceea ce nu-i […]

Noul selecţioner ştie ce trebuie să facă. Dar ce nu trebuie?

Răutăcioşii pretind că Răzvan Lucescu este mai mult un produs de marketing decît un antrenor. Vom vedea. Şi mai răutăcioşii spun că este băiatul lui tata. Ceea ce nu-i tocmai rău. Eu nu mi-aş fi refuzat un tată ca Mircea Lucescu şi cred că aş fi profitat infinit mai mult de pe urma lui. Printre multe altele, nu mi-aş fi rupt oasele pe la echipe de amatori în Italia, iar apoi pe tăpşanele din Regie. Esenţial în demonstraţie, băiatul lui Mircea Lucescu nu a devenit băiat de băiat. Nici băiat de cartier sau beizadea care toacă banii lu’ babacu, dînd iama în pipiţele din Dorobanţi.

Viaţa oricărui om este marcată de cîteva evenimente fundamentale. În afara extremelor inevitabile – naşterea şi moartea, într-o oarecare măsură căsătoria -, pe celelalte le putem influenţa. Răzvan a ajuns la echipa naţională nu pentru că i-a fost predestinat, nici datorită valului stîrnit de presă. Nu fiţi atît de naivi încît să vă închipuiţi că Mircea Sandu şi Ionuţ Lupescu au citit editorialele noastre şi apoi, iluminaţi, au decis. De aceea, selecţionerul nu are de ce să mulţumească trusturilor de presă, după modelul Becali, iar ziariştii nu trebuie să aştepte o relaţie tandră cu noul selecţioner. Să nu credeţi că de mîine ne vom aşterne împreună la taclale şi la bîrfă, „ai văzut, tu, cum se mai dădea de ceasul morţii camarila lui Popescu?”.

Scenariul cel mai periculos pentru toată lumea ar fi ca Răzvan Lucescu să îşi ia funcţia prea în serios şi să arboreze aerul acela mesianic al persoanei încredinţate că naţiunea aşteaptă mîntuirea prin fotbal. Nu ne facem iluzii. Răzvan nu va fi un selecţioner comod. Nu va sta necondiţionat la dispoziţia noastră, îşi va închide şi el telefonul. Va descoperi duşmani acolo unde nu sînt şi nu se va sfii să ne propună cîte un drăgălaş de silenzio stampa.

Răzvan are şi el superstiţii, obsesii. Dar noi nu tînjim după perfecţi, ci după oameni cu idei bune. Pasionaţi de munca lor, inspiraţi, informaţi. Ştiu că ştie ce are de făcut, aşa că înainte să se apuce de treabă îndrăznesc să-i spun nu ce să facă, ci doar ce să nu facă:

– Să nu îşi închipuie că toată suflarea fotbalului românesc îi va sta alături în efortul de a reconstrui naţionala.
– Să nu întreţină relaţii de parteneriat cu impresarii.
– Să nu cedeze în faţa presiunii capilor federali. Concesiile atrag armistiţii, apoi capitulări.
– Să nu mai exileze naţionala doar pentru că unii fuieră. Să nu creadă că naţionala trebuie ferită de publicul bucureştean.
– Să nu pună meciurile naţionalei la lumina zilei. Să aleagă stadioane cu nocturnă sigură.
– Să nu îşi piardă simţul umorului. E primul lucru care îţi dispare înaintea ratării calificării