De doi căpitani speranţă

Mutu şi Chivu n-au jucat, dar au vorbit. Acum ştim cum stăm, dar nu ne simţim mai bine

La început a fost un scîncet de copil. Apoi au urmat o serie de explicaţii bine dozate. Justificări, promisiuni, idei despre reconstrucţie. […]

Mutu şi Chivu n-au jucat, dar au vorbit. Acum ştim cum stăm, dar nu ne simţim mai bine

La început a fost un scîncet de copil. Apoi au urmat o serie de explicaţii bine dozate. Justificări, promisiuni, idei despre reconstrucţie. La telefonul Clubului GSP era Cristi Chivu. Cei cu înclinaţii literare vor interpreta plînsul acela de bebeluş ca pe un alt început. Miracolul unei noi vieţi acoperă întotdeauna un sfîrşit. Fiindcă naţionala a trecut  la Klangenfurt în lumea celor drepţi şi paraleli cu performanţa. Asta după ce zăcuse pe la Constanţa. Nu e nici o exagerare aici, ne-am dat obştescul sfîrşit în faţa unor tineri recruţi austrieci care nu au avut nimic altceva de făcut decît să apese pe trăgaci. Altfel, micuţul lui Cristi şi al Adelinei nu are vreo o putere mistică în renaşterea naţionalei. Iar obligaţii nici atît.

Adi Mutu şi Cristi Chivu nu au jucat în Austria, al doilea nici cu Serbia. Dar au vorbit. Fiecare a grăit în felul lui. Mutu mai direct. Chivu mai nuanţat. Mutu mai bărbăteşte, Chivu mai pisicos. Şi-a explicat absenţa cu argumente medicale solide, nu prea le-am auzit pe cele legate strict de acea parte ca corpului care printre altele pompează sînge în artere. Amîndoi au precizat că discută din calitatea de căpitani, amănunt semnificativ. Nu avem un „11” redutabil, dar există doi căpitani la naţională. O selecţionată bipolară.

Primul pas spre o relaţie normală cu lumea a fost făcut. Mutu şi Chivu au comunicat. Chiar dacă nu au spus numai lucruri care să ne gîdile timpanele, am aflat cum gîndesc. Au admis că nu aparţin unei generaţii foarte dăruite, n-au jucat spectacolul ieftin al inşilor neînţeleşi de semeni. Am simţit în cuvintele lor regret, dar şi o formă subtilă de detaşare. Ei au refugiul echipelor de club, lux pe care suporterii nu şi-l permit. Într-un singur loc cred că se despart ei de noi, ceilalţi. Retorica viitorului lipsit de speranţă. Comodă, dar foarte dăunătoare.

Dacă nu ar fi apărut mesajul lui Răducioiu, poate că nu s-ar fi simţit ce îi desparte pe cei de ieri de cei de azi, dincolo de fineţea gleznei. Cei de ieri nu erau perfecţi, dar nu coabitau cu imperfecţiunea. Omul care ne-a dus la cîteva minute de semifinala Cupei Mondiale – asta trebuie reţinut despre Radu, nu tîmpenii legate de impuritatea accentului –  spune că refuză să i se ia dreptul la speranţă. Ceva foarte asemănător am auzit şi de la Hagi. Echipa lui nu accepta nu rolul victimei. O detesta şi pe aceea de outsider. Fără efort, Gică a mai trecut un examen zilele astea. Nu a interpretat şi el rolul ipocritului de seviciu atunci cînd a fost întrebat explicit dacă ar fi de acord să vină selecţioner. Altul ne servea nişte bla, bla-uri de nu le puteam număra, el ne-a vorbit despre un proiect, despre o idee de relansare. Habar nu am dacă Hagi e omul cel mai potrivit, dar el are puterea să îşi asume o atitudine neechivocă. El ia mingea la picior şi iese în calea adversarului, Loţi joacă la acoperire. Cam asta ar fi diferenţa.