Barcelona. Marillion şi ceva Gaudi

Barcelona. Cu vreo lună în urmă. Nu eram în căutarea lui Messi. Nici a lui Gaudi neapărat. Totuşi, ca orice turist conştiincios cu dorul de shopping reprimat temporar, bifasem obiectivele principale. Sagrada, Parcul Guel, Pedrera, Batllo. Gaudi în stînga, Gaudi […]

Barcelona. Cu vreo lună în urmă. Nu eram în căutarea lui Messi. Nici a lui Gaudi neapărat. Totuşi, ca orice turist conştiincios cu dorul de shopping reprimat temporar, bifasem obiectivele principale. Sagrada, Parcul Guel, Pedrera, Batllo. Gaudi în stînga, Gaudi în dreapta. Îngerul exterminator al arhitecturii catalane. În continuare. Plimbări pe Rambla, cu tot poporul călător. Pînă la statuia lui Columb. Care arată unde altundeva decît spre mare!? N-am ocolit fabulosul acvariu, au urmat la rînd Barcelonetta, faleza, portul cu iahturile, restaurantele cu fructe de mare, cartierul baroc. În straniul Tibidabo am ajuns adulmecînd urmele lui Julian Carax, eroul romantic şi tragic din „Umbra vîntului” a lui Carlos Ruiz Zafon.

Într-o zi, a doua, a treia, nu contează, bîntuiam prin Montjuic. Colindasem muzeul Juan Miro. Văzut, plăcut, fără pretenţii de a fi priceput tot ce a dorit să comunice maestrul. Mă pregăteam să văd stadionul şi complexul arhitectural al Olimpiadei din ’92. Pe negîndite, mi-a atras atenţia un afiş de pe un stîlp. Pe bucata de hîrtie scria Marillion. Am făcut ochii mari. Concertul se ţinea a doua zi, la Palau San Jordi. Victorie! N-am mai zăbovit prea mult în Montjuic, prioritatea de-acum erau biletele. Am dat buzna în FNAC-ul din Piaţa Catalunya, mi-am cumpărat biletul contra sumei modice de 36 de euro. Atunci am înţeles ce înseamnă să fii la locul potrivit în momentul potrivit. Iar plimbarea la Barcelona căpătase un sens definitiv.   

Seara concertului trebuie derulată în sens invers. Oamenii aceia care ieşeau din sală aveau o lumină în priviri pe care nu o dobîndeşti după o friptură şi un şpriţ. Predomina o stare de bine de consistenţă aproape materială. Lumea aceea nu era posedată de vreun demon al rockului, pleca spre casă pur şi simplu împăcată şi fericită. Era o ne-grabă în felul în care se mişcau care povestea despre ce se petrecuse înăuntru. Ploua mărunt, se auzea fîşîitul roţilor care tăiau pelicula subţire de apă de pe asfalt şi, într-un chip cumva mistic, peisajul se lega de „Afraid of Sunlight”. O piesă tulburătoare despre curajul şi sfîrşitul unui om care a vrut să spintece apele nu cu toiagul, ca Moise, ci cu o barcă propulsată de un motor cu reacţie. Undeva la peste 400 de kilometri pe oră, jetul se dezintegrase. Au rămas nişte fiare inerte, amintirea unui nebun şi o melodie care te sfîşie.
Nu cunoşteam pe nimeni la Palau San Jordi, dar îi simţeam pe toţi de-ai mei. Şi nu erau doar catalunezi ori spanioli. Ne întîlniserăm fără să ştim în orele şi zilele cînd ne hrăneam cu aceeaşi muzică. Sîntem membri cu drepturi egale ai unei familii în care domneşte armonia. Nişte oameni care acceptă concesii în viaţă pînă cînd vine vorba de muzică. Aşa cum au făcut şi băieţii de la Marillion imediat după despărţirea de Fish şi pînă la întîlnirea cu Steve Hogarth. Fish, uriaşul scoţian, egal muzicalitate, ritm, show popular, egal discăreală ar spune radicalii, voce bună, o combinaţie neverosimil-jenantă de Peter Gabriel şi Phil Collins (vocile Genesis). Hogarth sinonim profunzime, fior liric, sensibilitate. Histrion perfect, spirit ludic, actor înnăscut. Prin despărţirea de Fish, grupul – neschimbat în componenţa Steve Rothery, chitară, Mark Kelly, clape, Ian Mosley, baterie, Pete Trewavas, chitară bass – a pierdut din priza la publicul numeros al rockului pseudo-intelectual, dar a cîştigat în pretenţii. Vor fi existînd nostalgici ai erei Fish pe care nu doresc să-i enervez foarte tare, aşa că nu voi pedala pe ideea de Marillion – epigoni Genesis. Deşi ştampila a fost şi este purtată nedrept şi azi de Marillionul lui Hogarth, fiindcă bătrînii rockeeri cu pretenţii şi porniri snoabe au încetat să-i mai asculte acum 20 de ani, ştiind că scoţianul o apucase pe un drum închis.

Cine are curiozitatea de a compara cele două epoci, va fi cu adevărat şocat. Mai exact, se va afla în faţa unei metamorfoze profunde. Aceea a unei trupe de rock cu largheţe catalogate ca fiind de progress – care putea semăna cînd cu Genesis, cînd cu Yes, cînd cu cine mai voiau ei – într-o mare formaţie. Iar aici putem adăuga fără teamă toate formulele care ne trec prin minte. Rock progressiv, neo progressiv, art rock, psyhedelic, simfonic, fusion, post-modern. Degeaba! Cuvintele pot altera prin explicit lumea creată de Hogarth şi compania (răutăcioşii spun, oroare!, că Marillion nu a fost niciodată altceva decît grupul de acompaniament al lui Fish, apoi al lui Hogarth!). De  aceea, cel mai bun lucru pe care îl putem face e să-i ascultăm. Iar, şi iar. Încă o dată. Mereu. Călătoriţi o seară împreună cu ei, cu Neverland, Goodbye to all that, Invisible man, Easter sau Runaway! Apoi, întorşi din plimbarea pe planeta lui Steve&Steve, Mark, Pete şi Ian povestiţi prietenilor ce minunăţii aţi întîlnit. Apropo. Ştiţi cum se numeşte ultimul lor album lansat în februarie 2009? Happiness is the road. S-a auzit şi la Barcelona pe cînd ploua în Montjuic.

ASCULTĂ AICI Invisible Man şi Neverland.