Iosif Tamaş, un tată
Părinţii îşi apără copiii. Cînd părinţii îşi apără copiii cu orice preţ, pot deveni complicii ratării acestora
Tupeul este ereditar. Îţi dai seama de asta fără să fii licenţiat în genetică. Trebuie doar să citeşti declaraţia lui Iosif Tamaş, nimeni […]
Părinţii îşi apără copiii. Cînd părinţii îşi apără copiii cu orice preţ, pot deveni complicii ratării acestora
Tupeul este ereditar. Îţi dai seama de asta fără să fii licenţiat în genetică. Trebuie doar să citeşti declaraţia lui Iosif Tamaş, nimeni altul decît tatăl lui Gabi Tamaş. Ce mare lucru a făcut Gabriel, a băut şi el două beri în cantonament şi atît! Mai pomeneşte ceva domnul Tamaş senior şi despre Mircea Rednic, a cărui integritate corporală nu ar fi fost periclitată în timpul chefului. Iar dacă ne spune asta un poliţist de frunte din judeţul Braşov, ţara România, cum e dl. Tamaş Iosif, am luat pe loc repaus. Ba nu, ne-am liniştit de-a binelea, fiindcă ne mai informează părintele grijuliu că a discutat la telefon cu preşedintele Nicolae Badea, iar acesta l-a asigurat că Gabi va fi rechemat în cel mai scurt timp la prima formaţie. Uff, mai există şi veşti bune pe lumea asta, dar aşa o spaimă ce am tras…
Cu numai cîteva ore înainte, fiul îndrumat spre reciclare la echipa a doua a lui Dinamo ne certase şi el puţin. Cadrul clasicizat. Nori vineţii. Acelaşi vînt nemilos made in Antalya. Aceleaşi ironii ieftine în faţa întrebărilor cît se poate de prevenitoare ale colegelor noastre reportere. Portret al tînărului după un tackling decisiv la sticle. Ofensiv, trufaş, persiflant. Îşi cere scuze, dar nu regretă. O clipă. Cui îşi cere scuze şi pentru ce dacă nu există un obiect al acestor păreri de rău? Vorba vine păreri de rău. Şi, la urma urmei, ce naiba, de-aia e viaţa viaţă, să fie trăită! Un pahar, două, trei, ce, parcă numărul contează? Nu contează nici dacă au fost beri, şpriţuri de vin sau şpriţuri de whisky. Aux armes citoyens!
Ni s-a întîmplat în mai multe rînduri să aplaudăm efortul din teren al lui Gabi Tamaş. I-am descoperit calităţi care îl propun constant printre fundaşii cu clasă. Atunci cînd a fost cazul, aici să nu rîdeţi!, i-am admirat spiritul de sacrificiu. Deţinem şi o perspectivă filosofică asupra evenimentelor, în pofida faptului că derizoriul ne însoţeşte viaţa şi meseria. Putem pricepe că unii oameni nu au contract de prestări cu perfecţiunea. Că se simt stînjeniţi în matricile societăţii moderne şi simt nevoia să evadeze. Înţelegem, pricepem, acceptăm toate lucrurile astea. Şi nu judecăm. Nu ne stă în fire, nici în fişa postului.
Dar reacţionăm la obrăznicii. În sfîşietoarea noastră naivitate, aşteptăm gesturi fireşti. O atitudine sănătoasă, nu cenuşă în cap de ochii suporterilor. Regrete asumate, nu toane de copil de bani gata. Fiindcă drumul de la escapadă la ratare e mult mai scurt decît de la prima la a doua echipă. Şi trece prin complicitatea părinţilor.