Simona în faţa unei oglinzi

Halep-Kerber, o semifinală demnă de un Grand Slam. Dar mai ţineţi minte meciul cu Lauren Davis?

Mai puţin de 24 de ore. Atât va trăi acest text, de la victoria în faţa Karolinei Pliskova până la întâlnirea cu Angelique Kerber. Asta contează însă prea puţin, important este cât va supravieţui ea în turneu. Ea, Simona Halep. A fost, da, şi o problemă de supravieţuire. Atunci, cu Lauren Davis. Acum este altceva. Un tenis asumat.

„Banalităţi”

7 meciuri câştigate în două săptămâni de turneu. Acesta este drumul spre un titlu de Grand Slam. Simplu, nu? Da’ de unde! Şi s-ar putea ca titlul acesta să fie mai mult obsesia noastră decât a ei. Ceea ce nu e rău deloc. Lasă să fim noi populaţi de tot soiul de fantezii, iar pe ea să o preocupe „banalităţi” de genul îmbunătăţirea celui de-al doilea serviciu sau a mingilor scurte. Care, aţi observat?, au salvat-o în câteva situaţii critice cu Davis. Simona în versiunea săptămânii a doua de la Australian Open arată echilibrată emoţional şi confortabilă în pielea ei. Lucru care nu este sinonim neapărat cu mulţumirea de sine. Şi acum putem spune, după ce coada laudelor s-a mai subţiat. Acum, după ploaia de epitete ca epic, emfatic, fabulos, istoric: Simona a jucat rău, foarte rău contra americancei. Iar micuţa Davis, profitoare, s-a hrănit din lipsa ei de vlagă.

Supravieţuirea

Cu Davis a fost una din zilele acelea când dacă eşti cetăţean obişnuit îţi vine greu şi să te dai jos din pat, nu să joci un meci de tenis la Melbourne. Liric ar fi să spunem că Simona şi-a învins demonii. Iar în limbajul standardizat al unor crainici TV, că a trăit periculos. În proza cotidiană a vieţii de sportiv versiunea este alta. Simona Halep a reuşit atunci cu Lauren Davis să se lupte eroic cu inerţia unei zile proaste. O zi cenuşie când nu ai energie, nu ai vlagă, când te dor oasele şi te chinuie muşchii. O zi aşa cum avem toţi din când în când. Uneori chiar şi mai des, cu deosebirea că la noi se pierde în banalul cotidian. A mai fost bineînţeles atunci şi norocul. Alţii ar zice credinţa şi ar transporta discuţia în zona mistică. Împietrisem la acel 0-40. Trei mingi de meci de care a depins poate soarta turneului.

Karolina Pliskova a fost cel mai bun comentator al meciului cu Simona Halep. Cel mai bun şi cel mai lucid, după un 6-3, 6-2 pentru Simona clar ca un cristal de Boemia.

„Nu cred că am făcut ceva extrem de greşit, poate doar punctele importante nu le-am tratat cum trebuie, am sentimentul că îi place mult jocul meu. Foloseşte foarte mult din viteza mea. Aici e problema. Încerc să iuţesc jocul, dar ei îi place acest lucru. Nu trebuie să pună forţă de la ea, ci o foloseşte pe a mea şi până la urmă eu sunt cea care trebuie să alerge”

Oglinda mai musculoasă

Întrevăd o excelentă expertă TV în Pliskova. Deocamdată Pliskova îşi trăieşte frustrările, iar pentru noi vine semifinala cu Angelique Kerber. Nemţoaica, spre deosebire de cehoaică, are răbdare şi stă considerabil mai bine la capitolul anduranţă/constanţă. Kerber nu serveşte atât de bine ca Pliskova, dar comite mai puţine erori neprovocate şi trimite tot ce poate înapoi, în terenul adversarei. Este cumva o oglindă a Simonei, una mai musculoasă, fără să aibă însă calitatea deplasării pe care o are românca. Nici Kerber nu este totuşi un Sfinx. Angie se clatină emoţional şi contrazice copios teoria supraomului nietzcheian. Vezi perioada neagră succesivă atingerii poziţiei de lider mondial.

Deşertul fără călăuză

Va fi un meci care poate fi decis şi de oamenii din spate. De antrenori, de preparatorii fizici. Sunt sigur că Darren Cahill ştie ce plan de joc să aleagă, dar cred mai mult în intuiţia blândă a lui Andrei Pavel.

Dincolo de toate piruetele noastre literare, ea va fi singură acolo, pe teren. Aceasta este imensa provocare a tenisului, în general a unui sport individual. Să parcurgi singur deşertul, fără călăuză, fără cişmele pe traseu. Iar noi ne vom agita cu ochii cârpiţi de somn, având sentimentul intim al participării. Râzi, Simona!