Rambo şi Pîrîianu

România are o datorie imensă la Mondialul din Croaţia. Faţă de ea însăşi

Un exerciţiu de sinceritate. Cîţi dintre noi ştim cine sînt şi ce joacă Rareş Jurcă, Florin Nicolae, Adrian Petrea sau Mihai Timofte? Dar Laurenţiu Toma şi George […]

România are o datorie imensă la Mondialul din Croaţia. Faţă de ea însăşi

Un exerciţiu de sinceritate. Cîţi dintre noi ştim cine sînt şi ce joacă Rareş Jurcă, Florin Nicolae, Adrian Petrea sau Mihai Timofte? Dar Laurenţiu Toma şi George Buricea? E drept, atunci cînd vine vorba de Pîrîianu, Stavrositu, Sandu Iacob sau Rudi Stănescu ne luminăm un pic la faţă. Oricum nu sîntem foarte lămuriţi. Cine este, ce vrea, dar mai ales ce poate această naţională de handbal a României? Atenţie, vorbim despre naţionala de handbal masculin, nu despre fetele lui Voina. Există şi naţionala de handbal masculin. Există, respiră, aspiră.

Începe Mondialul din Croaţia cu România calificată la un turneu final după o pauză de 14 ani. 14 ani în handbal, în orice sport, înseamnă o eră geologică. Timp în care continentele în derivă modifică ierarhiile, schimbă dramatic clima pe semicerc. Handbalul a devenit cel mai dur sport de contact, ştiaţi? Ce s-a întîmplat, ce meteorit tungus i-a alungat pe dinozaurii noştri minunaţi, purtători ai medaliilor de aur? Îi ştiţi. Nu, nu îi ştiţi, am rămas puţini cei care i-am apucat, erau tipii aceia care ofereau o frumuseţe aproape imaterială unei discipline născute din rigoarea germanică. Atunci nu eram o nucă tare, eram miezul nucii handbalului mondial!

Gruia, Oţelea, Gaţu, Penu, Birtalan, Kicsid, Stockl, Cozma, Tudosie, Licu tatăl. Ei au dominat handbalul cu o nobleţe şi o autoritate întîlnite doar la Brazilia fotbalistică. Cu observaţia că lui Pele i-a urmat Rivelinho, lui Rivelinho, Zico şi Falcao, acestora doi Bebeto şi Romario. Apoi Ronaldo, Kaka. Şi tot aşa. La noi, flacăra a mai pîlpîit o vreme, apoi s-a stins. Stîngă, Drăgăniţă, Durău, Bedivan, Cristi Zaharia, Mocanu. Apoi, deşertul. OK, veţi spune, cu amintirile stăm bine, hai să vedem ce facem cu prezentul. E înţelept să ne cunoaştem lungul nasului, aşa cum ne sfătuieşte Ştefan Birtalan, şi să nu punem preţ pe meciul cu francezii, ca şi pierdut, pretind specialiştii? Iar apoi să ne concentrăm asupra celorlalte partide. Ungaria, Slovacia, Argentina, Australia. Poate că da, dacă ne acceptăm condiţia.

Dar condiţia noastră ar trebui să fie aceea de cvadruplă campioană mondială. Sîntem urmaşii unei echipe de legendă, reprezentanţii unei şcoli care a învăţat handbal jumătate de Europă. Visez la o echipă naţională a României orgolioasă şi curajoasă, lipsită de complexe şi inteligentă. Poftim? Am văzut prea multe filme americane în care eroul cu mîinile goale învinge armate de răufăcători înarmaţi pînă-n dinţi? Posibil, dar au şi filmele acelea mesajul lor. Care nu e atît de pueril cum pare pe dinafară.