Tomas şi Dusan pe uliţa cehă

E vorba despre un medic, erou praghez de film, şi un antrenor aflat în realitatea României

Tomas era un strălucit chirurg în Praga anului 1968. Tînăr, talentat, frumuşel, afemeiat şi cu idei liberale, în trend cu dezgheţul propovăduit de Karel […]

E vorba despre un medic, erou praghez de film, şi un antrenor aflat în realitatea României

Tomas era un strălucit chirurg în Praga anului 1968. Tînăr, talentat, frumuşel, afemeiat şi cu idei liberale, în trend cu dezgheţul propovăduit de Karel Dubcek, liderul comunist cu faţă umană. A venit primăvara, primăvara de la Praga, şi au sosit ruşii, pe tancuri, dezgheţul s-a transformat în îngheţ siberian cu chip bolşevic, iar Tomas al nostru a refuzat să se dezică de un articol teribilist din perioada anterioară descălecării Armatei Roşii eliberatoare de libertate prost înţeleasă. Pentru că n-a consimţit să semneze hîrtia pusă sub nas de kaghebiştii de rit praghez, Tomas s-a văzut silit să plece din spitalul unde opera pe creier şi a ajuns să intervină chirurgical asupra ugerului unor vaci de lapte, alături de alţi tovarăşi care nu pricepuseră sensul adevăratei revoluţii.

Asta se întîmpla într-un film. Bazat pe o scriere a lui Milan Kundera, cu un Daniel Day Lewis revoltător de tînăr în rolul principal, „Insuportabila uşurinţă de a fi” („The unbearable lightness of being”) ar putea însemna trei ore din viaţă cîştigate şi în orice caz fără legătură cu rumorile despre transferurile lui Ropo şi Mirel. Şi dacă iubeşti fotbalul cu disperare, asta nu înseamnă că eşti condamnat să trăieşti seară de seară alături de Argăseală şi Marian Iancu. 

În viaţa reală, la distanţă de patruzeci şi unu de ani de povestea lui Tomas, un alt ceh, Dusan, are o mică problemă cu locul de muncă. Spre deosebire de chirurug, el nu trebuie să retracteze nimic şi nu va ajunge să muncească pe ogoarele patriei. În fotbalul românesc nu au intrat tancurile sovietice, lumea se reface după Sărbători şi după sperietura cu DNA-ul, plajele din Dubai şi pîrtiile din Austria fiind tot atîtea terapii eficiente în calea ofensivei autorităţilor care nu înţeleg sensul profund al mecenatului oamenilor de fotbal.

În aceeaşi lume complexă a fotbalului nostru, mai există o entitate pe nedrept împinsă în planul secund al vizbilităţii. Şcoala de Antrenori. Condusă de Mircea Rădulescu, instituţia eliberează preţioasele licenţe PRO şi urmăreşte ca nimeni să nu profeseze pe fals. Şcoala de Antrenori de pe lîngă FRF e braţul înarmat al păstrării credinţei că meseria de antrenor nu poate fi făcută de oricine. Şi în nici un caz de unul care a mai antrenat în sezonul în curs. Amin! Cazul e cunoscut, comentariile dlui profesor Rădulescu de asemenea. Aş remarca doar îndemnul dumnealui la vigilenţă din partea presei, cîinele de pază al democraţiei licenţelor PRO. Care presă, alături de spionii calificaţi ai Şcolii, ar urma să-l demaşte pe eretic atunci cînd îşi va abandona masca de consilier sportiv în timpul şedinţelor de pregătire săptămînale.

Comicul situaţiei îmbracă o haină perfect regulamentară şi nu este umbrit decît de felul totuşi insidios prin care Dusan Uhrin a acceptat să se întoarcă în România. Am priceput că vrea să facă performanţă, că la CFR a găsit  o echipă, un proiect şi bani, dar nu putem să nu observăm că dacă acţiunea se întîmpla la Praga în ’68, Dusan ar fi semnat orice, nu ca Tomas, fustangiul ăla cu bisturiu. Veţi spune că acela era un film. Da, dar nu se spune şi că viaţa bate filmul?