Cel mai bun dintre cei mai… Cei mai cum?

Ancheta dedicată fotbalistului român numărul unu a devenit o întreprindere care lucrează în pierdere

Timpul lucrează ocult şi subversiv. Acum doi ani, pe timpul ăsta, mă pregăteam pentru un drum la Florenţa. Ştiam deja cine este câştigătorul titlului de cel mai bun fotbalist român pe 2015, iar ziarul îmi încredinţase misiunea, foarte plăcută, de a-i înmâna premiul lui Ciprian Tătăruşanu. Pe atunci la Fiorentina, portarul naţionalei se detaşase prin constanţa prestaţiilor la un club important din Serie A. 2016 a fost anul lui Alibec, este că aţi şi uitat? Deci cine va fi laureatul lui 2017?

Nostalgia la lucru
Am o idee, hai să o numim bănuială, despre viitorul câştigător. Asta m-a îndemnat să privesc din nou tabloul ultimilor laureaţi ai trofeului decernat de 5 decenii de Gazeta Sporturilor. Şi numele câştigătorilor all-time, începând cu primul, nimeni altul decât Nicolae Dobrin. Nu este un exerciţiu foarte indicat pentru cei care au şi amintiri, şi care, vrând-nevrând, se hrănesc cu surogatele cotidiene ale fotbalului nostru. Nostalgia amplifică prăpastia dintre trecut şi prezent dintr-un motiv cât se poate de simplu. Tindem să idealizăm fapte şi eroi de odinioară, în timp ce coabitarea cu prezentul ne deformează nu o dată percepţia evenimentelor. Capcana lui „a fost odată” este atât de cunoscută şi totuşi continuăm să cădem în ea cu o naturaleţe demnă de o cauză mai bună. Sau de un fotbal mai bun.

Sursa, echipa naţională. Sau poate că nu
Decăderea fotbalului românesc nu este o impresie subiectivă, ci realitatea atestată de lipsa rezultatelor internaţionale. Diadema anemierii fotbalului nostru este echipa naţională, bijuteriile accesorii, echipele de club. Teoretic suma valorilor individuale produse de o ţară, naţionala indică temperatura, tensiunea şi starea de sănătate, respectiv boală a fotbalului respectiv. Necalificaţi la Mondiale de 20 de ani, plutim în derivă. Acum măcar într-o companie selectă, alături de Italia şi de Olanda, fostele adversare din grupa de la Euro 2008. Să nu ne depărtăm însă de subiect. Fotbalistul român. Cel mai bun fotbalist român al anului 2017. Logic, el ar trebui să provină din rândul jucătorilor echipei naţionale. Asta presupunând că selecţia nu a fost făcută atât de fantezist încât să vicieze rezultatul căutării. Sau poate că da, câştigătorul şi ceilalţi laureaţi ai Anchetei vor fi tocmai jucătorii ocoliţi sistematic de Christoph Daum! Încă un danke pentru neamţ.

Era post Chivu şi Mutu
Vă propun să revedem împreună numele câştigătorilor din 2011 încoace, din era post Chivu. Hai să o numim aşa. Cristi Chivu fusese laureatul Anchetei din 2010 şi cu el se încheia o epocă. Nu glorioasă, naţionala şchiopăta şi atunci, dar marcată de personaje cu anvergură nu doar autohtonă. De 4 ori intrat în posesia trofeului, Adi Mutu (2003, 2005, 2007, 2008) alături de Cristi Chivu, cu 3 titluri (2002, 2009, 2010) erau liderii generaţiei primului deceniu al mileniului al treilea. Cei din a doua decadă a anilor 2000 sunt, în ordine, Gabi Torje (2011), Raul Rusescu (2012), Vlad Chiricheş (2013), Lucian Sânmărtean (2014), Ciprian Tătăruşanu (2015) şi Denis Alibec (2016). Cu toţii, fotbalişti cel mult decenţi, care mai talentat, care mai inimos, care mai riguros, care mai năzuros, dar niciunul de clasă internaţională. Cu excepţia lui Tătăruşanu, şi el cu sincope, niciunul nu s-a impus la echipele din străinătate la care a fost transferat. Iar acest „nu s-a impus” este o formulă de politeţe pentru mulţi dintre ei. Contraziceţi-mă, vă rog!

Avem de ales între Alibec, Florin Andone şi Budescu. Între Chipciu, Stanciu şi Răzvan Marin. Sau Ştefan Radu, Hoban şi Sergiu Hanca. Noi, clienţii fotbalului românesc, lucrăm cu materialul pus la dispoziţie de sistem. Sau de societate. Sau de lumea în care trăim. Din toate câte puţin. Foarte puţin. La mulţi ani, România!