Jumătatea vieţii, întregul demnităţii

Se spune că pe un om nu îl definesc cifrele, numerele. Depinde de om. Să luăm de exemplu numărul 50. Unul rotund.

Dacă înseamnă numărul de ani pe care îi împlineşti, aşa ca Gică Popescu, te întrebi unde te afli pe drumul vieţii. La jumătate? Dincolo de ea? Te consideri bătrân? Sau sfidezi vârsta, menţinându-ţi spiritul tânăr, făcând sport, fiind atent la ce mănânci, la cum arăţi, la cum te îmbraci? La 50 de ani sigur te gândeşti ce ai făcut jumătate de secol şi dacă dincolo de pragul ăsta vei putea schimba ceva. Fiindcă nu a fost totul perfect. Cine poate spune că a trăit perfect? Nici sfinţii nu au pretenţia asta. Iar gloria trăită în tinereţe, autentică, rămâne ca un titlu nobiliar de care nu te poate deposeda nimeni. Dar orice titlu de nobleţe se poate prăfui. Neatent cu tine, poţi scăpăta şi material, şi moral.

Între 1989 şi 2001, Gică Popescu nu a ieşit niciodată din top 4 al celor mai buni fotbalişti români. În această perioadă a şi câştigat de 6 ori titlul de cel mai bun fotbalist român al anului. A participat la 3 Cupe Mondiale şi la două turnee finale europene. Face parte din clubul select al jucătorilor cu peste 100 de selecţii la naţională. A fost căpitan al Barcelonei, a câştigat titluri naţionale şi cupe continentale. Din nou cifre, numere. Pe Gică Popescu îl definesc. El este un colecţionar de trofee. Mai mult, este un om căruia i-a plăcut să câştige. Faimă, bani, autoritate. Accidentul biografic, să numim aşa perioada detenţiei, care l-a scos din circuit a fost trăit cu o demnitate pe care i-o bănuiam. Este cazul să salutăm aşa ceva? La cât exhibiţionism ne înconjoară poate că da. Nu e nevoie de aplauze, ci de respectul cuvenit unui om care a ştiut să fie discret şi să îşi ducă pedeapsa în tăcere.

În loc de filozofii ieftine pe marginea vârstei a doua aş putea să vă povestesc ce fel de fotbalist a fost Gică Popescu. Cu nişte ani în urmă, reţeta imbatabilă ar fi fost să adaug că nu se va mai naşte un fundaş central sau un mijlocaş la închidere ca el. Asta tuşează emoţional audienţa, cititorul. Acum avantajul tehnologic face posibilă recuperarea imaginilor cu fotbalistul Popescu. Exagerările, nostalgia sau romantismul cad examenul în faţa pixelilor care ne revelează un fotbalist cu personalitate, asta în primul rând, zvelt, elegant, curajos şi tehnic. Un fel de Busquets avant la lettre.

Privesc imaginile şi retrăiesc emoţia. Este un film vechi, bun, pe care trecerea timpului nu l-a perimat. Privesc şi spre prezent şi văd un om pe chipul căruia au săpat grijile, necazurile, ambiţia, mândria, ruşinea, orgoliul, umilinţa. Îmi place să cred că Gică Popescu a scăpat de zgura din suflet şi este pregătit pentru viaţa la deplina maturitate. Te mai dor şalele, dar nu îţi mai baţi capul cu tot felul de nimicuri. Ştii care îţi sunt priorităţile. Iar Popescu sigur ştie. Ştia de când s-a întors la Craiova după împrumutul la Steaua.