În luptă dreaptă

Altă zi în care Simona Halep s-a întâlnit cu gloria. Acum s-au recunoscut şi şi-au dat mâna

Ce legătură să fie între lupta pentru poziţia de lider mondial şi maternitatea latentă? Dezlegarea dilemei vine pe linie feminină. Ai văzut că Simona şi-a strâns la piept locul 1 ca pe un copil?, mă întreabă o colegă, oferindu-mi în acelaşi timp şi răspunsul. Nu mă gândisem. Un număr 1 construit din trandafiri roşii. Un număr unu aproape cât ea de înalt. Da, cu sensibilitatea femeilor nu te joci. De cele mai multe ori, noi, bărbaţii, tropăim dizgraţios, pe lângă sentimente. Ca dovadă, eu observasem ceva la graniţa kitsch-ului în trofeul-simbol oferit de gazdele chineze.

Şi-a împlinit visul alergând spre soare răsare. Spre lumină. Nu la Paris, nu la Londra, nu la New York. La Beijing, unde soarele nu se mai vede din cauza smogului. A reuşit după altă victorie eliberatoare de obsesii. 6-2, 6-4 cu Ostapenko, meteoritul obraznic care o lovise la Roland Garros. De data asta Simona a făcut un meci solid, în care a nu a mai repetat greşelile de la Paris. Cu un game final imperial, jucat cu autoritatea campioanei veritabile, care şi-a găsit echilibrul între ambiţie, stăpânirea de sine şi răutate controlată. La fel ca în partida cu Şarapova, a fost o răzbunare chirurgical-psihiatrică. Ostapenko, fetiţa uşor pufoasă şi îmbufnată, a înţeles şi s-a dus să-şi jumulească păpuşile.

Simona şi-a trăit clipa cu o simplitate pe care nu o fabrici în laboratoare de imagine. Alta ar fi apelat la un întreg ritual de gesturi repetate în oglindă, de la ochi daţi peste cap la lacrimi de crocodil. Dar putem fi parte la bucuria ei chiar dacă nu toţi am crezut în ea până la capăt? Atât timp cât ne recunoaştem îndoielile şi nu avem obrăznicia să ne invităm la ospăţ, nu ar trebui să fie o problemă. Nu este club în care ai dreptul să intri doar dacă te-ai remarcat în corul posesorilor de certitudini. A te îndoi de cineva nu înseamnă că îl renegi. Critica nu este egal ură şi răutate, aşa cum îşi închipuie unii. Dar intrăm în filosofie şi nu e cazul.

Am crezut că nu se va mai ridica după finala de la Roland Garros, când a fost atât de aproape. Am crezut asta şi după Wimbledon, şi după Cincinnati, şi după Wuhan. Era nu doar regret, ci şi o formă sublimată de suferinţă. Am greşit, ce bine! La numai o săptămână distanţă a venit demonstraţia desăvârşită că te poţi lupta cu lumea indiferent de unde vii şi de câţi centimetri ai în minus faţă de celelalte. Citesc în victoria asta a ei nu o lecţie sau o palmă. Este aluatul pentru hrana zilelor care vin. Este împăcarea cu sine. Este liniştea. Acolo, sus, nu te mai atinge nimic.

Simona merită până la ultimul punct din clasament acest loc 1 mondial. Este un premiu pe care l-a obţinut în luptă dreaptă, nu prin ricoşeu. Singură! Ceva îmi spune că va fi un lider mondial peste statura conjuncturală a predecesoarelor, fie că s-au numit Muguruza, Pliskova sau Kerber. Nu este un pronostic, este o dorinţă.